Miercuri, 17 ianuarie 1977
Dimineața nu puteam ști ce-mi va rezerva ziua aceasta. Știu însă că așteptam mult să mă duc după-masă, la 16.30, la Casa Scriitorilor, la Cenaclu.
Dimineața trecu obișnuită. Totul părea mai liniștit afară. Este și zăpada de vineri sau sâmbătă.
Scriu scrisori. Printre ele lui Ionel și mamei, trimiţându-le totodată, în plicuri mari, și câte un exemplar din „Orizont“ pentru a vedea cele 3 poezii publicate[1]. Se vor bucura sigur.
Ieri sau azi i-am scris și domnului Mihai Anton, tatăl Vioricăi. Ea m-a rugat.
Mă duc la masă pe la 14.30.
De acolo mă îndrept spre centru.
Pun mai întâi scrisorile la Poștă și o iau înapoi, pe Calea Victoriei, spre Casa Scriitorilor, unde se țin în mod obișnuit ședințele de Cenaclu.
Aștept. Mai sunt veniți câţiva.
Îi aud vocea lui Nicolae Dragoș[2] și apoi apare în capul scărilor. Mă ridic în picioare și-I dau „Bună ziua!“. Dânsul îmi strânge mâna amabil spunându-i „La mulți ani!“.
Intrăm apoi în sală.
Astăzi erau programați să citească trei băieți din Târgu-Jiu dar nu apar, mașina a rămas pe undeva defectă.
Nicolae Dragoș e de părere să citească cine are poeme la el, câte 5 poezii.
Se prezintă imediat patru dintre cei prezenți și mă ridic și eu ducându-mă la Nicolae Dragoș. Îi spun că eu sunt Dumitrașcu, de care i-a vorbit domnul Fecioru și dânsul aprobă imediat să citesc. O voi face de pe carnete pentru că nu am poezii bătute la mașină.
Întâi citește Ion Scorobete[3].
Apoi un bătrân cu niște poezii de te luai cu mâinile de păr.
Apoi Valter Hristescu[4], citindu-și poeziile râzând, volubil, dar numai atât parcă. Oricum, tipul mă cam deranja. Poezia e un lucru grav. Individul care citea îmi părea o parodie. Cred că nu numai mie.
Citește apoi Florian Grigoriu[5], un tip care o face des pe criticul în ședințe. Poeziile lui, niște balade și colinde, nu displac dar nici nu impun ceva nou.
Trebuie să spun că, după ce au citit primii doi N. Dragoș a fost de părere să se discute despre ei.
Neagu Vulcănescu[6], absolut revoltat, a spus cuvinte neiertătoare la adresa acelui vârstnic, rugându-l să-și caute un loc de muncă eventual și să nu mai vină cu afronturi aduse poeziei. I-a adresat, civilizat, tot felul de cuvinte, poezia bătrânului fiind caracterizată ca un vulgar prost-gust. Era drept.
În sală erau, în afară de N. Dragoș, printre alții și: Dinu Flămând, Dorin Tudoran (impresionant și drept), Doina Uricariu, Aurel Dragoș Munteanu și alții. L-am auzit involuntar pe Nicolae Dragoș spunându-i unui bărbat de lângă el că pe Marin Constantin[7] (un poet mai nou apărut) nu-l mai suportă, că nu-l va mai primi în paginile „Luceafărului“.
Am urmat eu.
N. Dragoș m-a întrebat cu ce mă ocup.
„Sunt muncitor la o întreprindere“ i-am răspuns.
„Bine! Vino aici, în față!“
Cineva din cei prezenți în sală a murmurat ceva. Murmurul acela mi-a părut un obstacol greu. Nu știu dar parc-ar fi știut aceasta N. Dragoș care a spus: „De unde știți că nu ni se rezervă o plăcută surpriză?“.
Am început să-mi citesc poeziile. Eram foarte emoționat. Dar cred că mi le trăiam intens. Până la lacrimi aproape. Nu voiam să par altfel decât sunt.
Simțeam însă, după exclamații (deși era o tăcere mormântală, aveam chiar senzația că sunt într-o biserică mare, singur) că ce citesc eu place și că-i miră totul.
Tocmai terminam „Fratele meu“ când un ropot de aplauze m-a făcut să-mi ridic ochii. Oamenii aceia îndrăgostiți de poezie mă aplaudau zâmbitori, exclamând: „E fantastic!“, „Grozav!“.
Poate că nu trebuiau să spună acele cuvinte. Sunt OM.
Aplauzele m-au bucurat pentru că-mi păreau o recunoaștere. La cenaclul revistei „Luceafărul“ nu se obișnuiește să se aplaude.
Citisem deja 5 – 6 poezii dar, îndreptându-mi ochii spre Nicolae Dragoș, acesta mi-a făcut semn să continui, zâmbindu-mi frumos. M-am supus. După fiecare poezie citită îndreptam ochii spre dânsul și-mi făcea semn să continui. Intrasem oare în sufletul cuiva?!
Intrasem.
Pentru că, după aceea, Neagu Vulcănescu a cerut să vorbească primul, încântat de mine.
Îmi amintesc din cuvintele lui: „… rog insistent redacția revistei «Luceafărul» să aibă grijă de acest băiat, să-l ajute, publicându-l! În ultimii 3 – 4 ani n-am întâlnit «o voce» mai profundă, n-am întâlnit un poet mai aparte ca acest Dumitrașcu. Sunt fericit că am venit în seara aceasta aici. Oare cum altfel e adevăratul poet decât ca acest băiat care-și citește propriile versuri cu lacrimi în ochi? Insist, domnule Dragoș, să aveți grijă de acest băiat, vă rog mult.“.
Doina Uricariu a spus, printre altele: „Într-adevăr, ultimul poet ne-a șocat pe toți dar nu mi se pare bine spus că e singurul poet din ultimii 3 – 4 ani. Într-adevăr, e vorba de un hipersensibil și naivitatea lui e și periculoasă. Poate cădea în manierism!“
Au luat și alții cuvântul, spunând mai ales lucruri bune despre mine.
Dorin Tudoran spunea printre altele: „Sunt foarte curios ce se va întâmpla cu acest poet. Nu pot să-mi dau seama pe ce drum o va lua în viitor. Dacă-și va păstra ceea ce are acum va fi de excepție. Despre Valter Hristescu, de exemplu, știm cum ar putea evolua în viitor dar despre Dumitrașcu nu pot spune ce se va întâmpla cu el.“
Eu nu-i priveam decât rar, nu întorceam capul. Ascultam și eram gâtuit de emoție totuși. Era 19 și ceva când au apărut și cei trei băieți din Târgu-Jiu.
Poezia primului mi-a plăcut dar nu mi-a rămas nimic din universul său poetic. Era vorba de Artur Bădiță[8].
Adrian Frățilă[9] scrie în genul lui Adrian Păunescu. Toți i-au spus-o.
Al treilea, care a citit proză, a fost întâmpinat cu plăcere de… masă.
Între mine și acești trei băieți (membri ai cenaclului „Columna“ din Târgu-Jiu) a citit o proză pe care eu am apreciat-o Mariana Devesel[10], o tânără corpolentă, cu ochelari.
Când Nicolae Dragoş a luat cuvântul la sfârşit s-a referit la cei trei din Târgu-Jiu și la mine. I-a asigurat pe toți că va avea grijă de mine, că am intrat în vederile dânsului și se va consulta și redacția, că a publicat des poeți care meritau mai puțin.
„Aurel Dumitrașcu poate fi un poet bun!“, a spus la un moment dat. „Cenaclul îi poate dăuna sau nu, dânsul va face cum crede de cuviință: va veni sau nu va mai veni.“
I-am dat de înțeles, privindu-l, că voi veni mereu, cenaclul nefăcându-mi rău.
M-a rugat să aduc la redacție zilele acestea poezii și voi duce, desigur.
De acum e mai greu pentru mine, trebuie să nu-i dezamăgesc pe acești oameni, pe toți. E greu până voi fi cu adevărat recunoscut ca poet. Nu cred în faptul că redacția revistei „Luceafărul“ va avea într-adevăr grijă de mine. Cine știe însă. O să scriu, o să scriu și văd eu ce mai fac. În rest să fiu liniștit și să intru la facultate, trebuie să înțeleg că e vital să intru la facultate. Timpul trece și eu nu știu ce dracu’ fac.
Plecam de la Casa Scriitorilor cu gândul împăcat dar nu fericit cu adevărat. Oricum e bine c-am citit și mai ales că „le-am atras atenția“ că exist. Era frig. Pe la Sala Palatului vântul bătea atât de puternic că nu puteam nici să mai înaintăm. Un vânt rece și puternic. Era foarte frig.
Ajung în Grozăvești.
Adi[11] a găsit o gazdă și mâine ne vom muta acolo cred. E bine.
Plec la serviciu unde iar am avut de muncă noaptea, culcându-ne drept urmare.
[1] În revista „Orizont“ nr. 2 din 13 ianuarie 1977, la rubrica „Prietenii revistei Orizont“ de la pagina 7, lui Aurel Dumitrașcu i se publică grupajul de poeme „Patria“, „Remember“ și „Pârâul“.
[2] Nicolae Dragoș (n. 1938) – poet, scriitor și jurnalist. Pe numele său real, Nicolae Răcănet.
[3] Ion Scorobete (n. 1947) – poet și prozator.
[4] Valter Hristescu (n. 1949) – poet.
[5] Florian Grigoriu (n. 1944) – poet.
[6] Neagu Vulcanescu (n. 1948) – poet.
[7] Marin Constantin (n. 1952) – poet, realizator de emisiuni radiofonice
[8] Artur Bădiță (1951 – 1997) – poet.
[9] Adrian Frățilă (n. 1950) – poet.
[10] Mariana Devesel (n. ?, Prisăcani, Iași) – salariată la Minsiterul de Mașini și Utilaje Grele. Membră a Cenaclului „M. Sadoveanu“. Pe vremea aceea rpezență constantă în revistele culturale „Luceafărul“ , „Flacăra“ și „Contemporanul“.
[11] Adrian Coman, coleg de cameră cu Aurel Dumitrașcu.
