Borca, 23 mai 1980
Te salut, dragul meu!
Câte o cioară cade prin noi, nu știu dacă tu ai văzut vreodată cum, uneori, câte un deal pleacă, își iese din fire, se mută peste copaci, acoperă albii, face din pâraie niște portocale stoarse, poate un fel de șoșoni pentru pribegii derutați. În munți se prăbușesc stânci. Și nu numai în cuvinte. Aleasa mea viața – ca o urmă de prost. Reprimarea singurătății rămâne o esență care mă bântuie, care mă arată cu degetul. Și-s tare trist. Aparenta mea seninătate nu-i decât o încrâncenare neașteptată la poeți. Vreau să spun că prea multe seamănă cu rahatul.
Moartea lui Marin Preda, absurdă și greu de reținut, m-a înfundat într-o hrubă cu tot felul de plânsuri. Pe mine mă răvășesc cumplit astfel de fapte. Am „căzut“ în viață cu o singură expresie naturală: iubirea.
Realmente îi iubesc pe toți cei buni și ne-proști. Nu din depravare. Dar eu sunt fantastic de singur, planeta e prea pustie, orice s-ar zice.
Și când moare un scriitor parcă sunt legat de un clopot atârnat de cer, parcă mă bat toți neghiobii cu buruieni, ca să nu mai spun că mă simt nespus de sărac, ca o Grecie fără temple. Învăț așa cum fac repetenții care doresc să dumnezei, dar învăț pentru că așa am făcut mereu, există și un cerc vicios al studiului, al nesfârşirii. S-ar putea să-mi rup gâtul din nou, facultățile au rămas pentru mine un fel de grădini publice din care beau numai ape otrăvite. Condiția mea e stupidă. Dacă ai trăi printre atâţia imbecili, cum mi se-ntâmplă mie, m-ai înțelege mai bine, vreau să spun că este chinuitor să ai de-a face aproape numai cu mediocri, cu brute cu pene la pălărie.
Voi încerca să rămân în Cluj oricum. Vreau să fiu mai aproape de voi, măcar cât sunt liber să pot sta cu oameni pe care pariez. Numai cu poeții mă pot înțelege, cu artiștii în general, toți ceilalți mai au ceva să-mi spună despre impertinenţa cu care-mi trăiesc poezia, cinstea, celelalte zile.
Îți mulțumesc că mi-ai scris! Cred că ar trebui să ne căutăm întotdeauna cu epistole, chiar dacă tu crezi că numai în poezii te poți exprima cum vrei, cu adevărat. Îmi vorbești de liceu și păcatele de acolo! Încearcă să termini cu bine, totuși, dar să nu te umilești în fața nimănui. Diferențele dintre oameni sunt numai diferențe de posturi. Și mie mi s-a părut des că poeții sunt în aceeași linie cu cerșetorii și fetele-fugite-de-acasă. Nu trebuie să te mire antipatia celor cărora le e frică să nu fii cumva genial.
Tu știi că mediocrii sunt niște furnici care au ochii în locul picioarelor; și o bucată de tăciune în loc de cap. Eu știu că entuziasmul tău îi deranjează pe mulți. Ei cred că ești fanfaron, de aici discuțiile sterile pe marginea faptului că poți fi un învingător sau nu! Nu vreau să-ți dau sfaturi (eu unul n-am ascultat niciodată de cineva! Chiar dacă am avut răbdare să-i las să termine ce au de spus!), cred însă că important e să te cufunzi în lecturi, să nu pierzi nicio clipă câmpul culturii, munca. Toate celelalte pot veni. Cred însă, de asemenea, că un poet adevărat este interesat numai de POEZIE, nu și de artificiile pe care le-ar genera uneori (glorie, stimă, alte rahaturi de acest gen!).
Nu trebuie să confundăm modele cu adevăratul sens al valorii. N-are nicio importanță cine suntem, important e să scriem cu sufletul curat, până la marasm, să n-avem niciodată pretenția că trebuie să ni se dea ceva în schimb pentru eventualele capodopere.
Mai cred eu, Sorine, că marii poeți sunt mari generoși, detașați de răutate, „demolatorii“ (ce clar demonstrează toată istoria culturii universale) au fost întotdeauna mediocri speculativi, cu inteligență cinică, un fel de rufe pe care timpul uită până la urmă să le mai ia de pe sârmă cu sine, ele rămânând acolo, în bătaia vântului, amenințate de putreziciune, de uitare.
Lasă-i pe toți să gândească ce vor, dar nu le da ocazia să zică orice, să spună că nu pot paria pe tine oricând. Singura noastră justificare serioasă sunt textele, valoarea lor, niciodată părerile de la cafenea!
La începutul lui iunie, pe 1 sau 2, vin din nou la Cluj, ca să mă înscriu. Cred că ne vom vedea! Voi sta o zi, două, nu mai mult! Învăț mult. Puține lecturi. Păstrez mereu încrederea că-mi umblă tare multe prin creier și inimă, de aici certitudinea că pot scrie lucruri grave, tulburătoare. Aș vrea să trăiesc. E stupid să mori și să nu-ți fi terminat de scris cărțile.
Sper să rezolvi bine cu trepădușii de la liceu!
Îți doresc liniște și poezie!
Cu toate bunele-mi gânduri,
Aurel Dumitrașcu
