Ești pe marginea Voronețului, la trei sute de metri de celebra mânăstire.
Pârâul acesta cald, cerul plin de nori reci, un foc cu un ceaun cu mazăre boabe, pădurea din jur, prietenii tăi (Radu și Liviu Florescu, Ovidiu Niță și Ion Alămâie) și tu, întins în cort și scriind.
Se lasă seara. Și de ce ești tocmai aici?
Azi e duminică, 22 august 1982. Vineri seara, propunerea unui drum spre Mălini – Gura Humorului – Rarău, pe jos, cu corturi, i-a scandalizat pe ai tăi. Pentru că mai rămăsese puțin de cosit. Fânul n-avea nicio semnificație pentru tine, Mălini-ul avea!
Florian și Gabi n-aveau nimic împotriva plecării tale. În fond ei rămân la Borca până la sfârşitul lunii.
Ieri dimineață te-ai sculat la 5 și ceva și te-ai dus la cosit, cu Ionel, deși seara stabiliseşi cu băieții că mergi sigur și că la 6 veți pleca într-o mașină, după care veți urca muntele până-n vârful Stânişoarei și veți coborî spre Mălini.
Desigur, la 6 nu ai fost la mașină. Coseai. În jurul orei 8 simțeai că ești tot mai nervos. Seara cedaseşi numai pentru ca Ionel și mama să nu mai trăncănească.
Pe la 11 ați terminat de cosit. La 11.45, Florian te-a dus cu mașina până la Glodișor. De acolo, prin ierburi, apoi pe cărări prin pădure, singur, doar cu un rucsac în spate (în care puseseşi la repezeală câteva lucruri și ceva de-ale gurii), ai mers foarte repede, cu gândul de a-i ajunge din urmă pe cei patru prieteni de drum și nu numai.
Singurătatea prin pădure, acea devălmășie naturală, totul îți da un sentiment deseori pierdut în ambiguitate, acela al unei eliberări de toate. Era doar o nesfârşită pierdere prin păduri, prin acești munți mitici.
Vârful Stânişoarei era însorit, se vedeau vite leneșe în staule, niciun om, doar păduri și păduri.
Ai început să cobori spre Suha, prin păduri sau pe drum.
Ai mers așa, singur, vreo 20 de kilometri. Când ai ajuns în apropierea Vălenilor, picioarele dădeau semne de oboseală. Băltoace, cantoane și cosași. Suha curgând limpede. Și mereu păduri și păduri. Nici urmă de cei patru prieteni. Un forestier ți-a spus că a văzut patru tineri la un canton. Și că nu crede să fi trecut. Sperai că-n Mălini vă veți întâlni oricum. Dar, aşteptând o mașină, apar cei patru „urmăriți“.
Surpriza lor, bucuria ta că poți întregi trupa, că poți continua drumul.
Noaptea ați petrecut-o în Văleni, undeva pe un pârâu, amplasând corturile sub doi fagi uriași. Tu n-ai putut dormi deloc. Atât din cauza unei mici dihănii albe care tot venea la cort pentru a fura brânza, dar și din cauza frigului. Pentru că era cam rece. Ai stat lângă foc și ți-ai amintit oameni, ani duși naibii.
Drumurile de acest fel au un farmec sfânt, indescriptibil, farmec ce absoarbe și spaimele și micile minunății naturale întâlnite în fel de fel de locuri, toate trăirile ce implică și curiozitatea; sentimentul libertății în care nu cântă niciun cuc de plumb.
A doua zi, pe jos, ați plecat cu o mașină până în Mălini. Un popas emoționant la casa lui Labiș. Ați făcut și poze pe acolo, tu ai tăcut mult. V-a interpelat și miliția. Tu nu aveai acte la tine: dar ce pedepse ți se pot dărui pentru omeneasca uitare!?
Până în Cornul Luncii ați mers pe jos, hălăduind și prin crângurile din jur, privind munți, vorbind, râzând, urmând calea dreaptă a călătorilor nesupuși.
Din Cornul Luncii, într-un autobuz plin de praf, mergeți până la Gura Humorului. Multe flori în curțile oamenilor de aici. E suficient să spui atât.
Apoi, tot pe jos, până la Voroneț. Acolo vă întâlneaţi cu Ștefan, cu Daniil Sihastru, cu clopotele și culoarea aceea care ți-a înfrumusețat adolescența, poate și ochii.
Seara, pe ploaia aceea măruntă, ți-a fost dor de Tudorița și de vocea ei.
A plouat mult, dar, în ciuda nopții reci, ați continuat să respirați liniștiți și singuri în monotona scurgere a apei Voronețului, în jurul focului ce nu se rușina de cer.
Și din nou ai simțit nevoia să vorbești cu Tudorița despre sfârşitul lumii.
Plouă.
E-n 23 august și voi așteptați la Voroneț un autobuz care să vă ducă spre Gura Humorului și de acolo pe Rarău!
Din volumul în curs de apariție
„Cuie bătute pe cruce. Jurnal 1970 – 1982“
