INEDIT Aurel Dumitrașcu către Magda Cârneci: „Fără darul elecției nu se mai poate supraviețui într-un sistem imbecilizat în toate direcțiile.“

Borca, 29 decembrie 1988

Draga mea,

N-aș putea să trec în celălalt an fără să-ți vorbesc, fără să-ți scriu această scrisoare. Și nu doar că m-aș simți vinovat, dar ar fi în deplină neconcordanță cu ceea ce păstrez întotdeauna pentru tine. E vorba de o emoție aparte, pe care nu o încerc față de nimeni altcineva, o magie chiar. Imaginea ta mă bulversează întotdeauna plăcut și profund, s-ar zice chiar că mă apăr uneori de insistența cu care-mi umple singurătatea.
Să nu te superi niciodată pe această mai-mult-decât-simpatie pe care ți-o port! Nu e vorba de un sentiment trufaș, abuziv. Aș putea să spun că e mai curând un sentiment nostalgic, însă deosebit de puternic, fară margini rupte.
Te rețin din tot felul de locuri, aș putea sã le descriu cu lux de amănunte. Deci, zic, sunt imagini care nu se pot deteriora, după cum sunt „subiecți“ care mențin într-un soi de extaz privitorii privilegiați.
Scrisoarea ta din septembrie, trimisă la începutul lui octombrie, a fost un balsam, pur și simplu, dacă nu e prea puțin spus.
Întotdeauna mi s-a întâmplat la fel când mi-ai scris: am rămas fericit. Probabil că sunt cel mai zăpăcit admirator al tău. Fotografia ta a fost… singura femeie care a locuit cu mine în casa mea din oraș.
M-am întrebat uneori de unde vine distincția cu totul aparte a chipului tău. N-am reușit să răspund. Și poate că nici nu voiam să știu în mod real.
Uneori nici nu-mi dau seama bine că ești o femeie (ceea ce e destul de grav, nu?!), atât de mult iese din rând imaginea ta. Uneori îți spun poezii. Și vocea mea nu sună ridicol, ciudat! Ce intimitate poate institui o fotografie?! Psihanaliştii, poate, ar putea face tot felul de considerații. Eu nu fac. Îmi mărturisesc doar emoția în care mă adăpostești. Cel mai des nu știu nici dacă suntem prieteni și „nesiguranța“ aceasta vine, cred, din faptul că eu nu accept să fiu prieten cu oricine… ceea ce, sunt sigur, gândești și tu. Fără darul elecției nu se mai poate supraviețui într-un sistem imbecilizat în toate direcțiile.
Considerațiile acestea nu ne privesc neapărat pe noi.
Știu că există între noi o, cum să-i zic?, simpatie spontană, de un firesc ce nu are nevoie de explicații.
Mi-ar plăcea să fiu mai comunicativ, mai profund în întâlnirile noastre rare. Dar nu ne-am întâlnit niciodată în locuri mai pașnice.
Imaginea ta mă bulversează și prin somn. Ce să mai spun atunci când umbli la câțiva pași de mine?!
Și apoi, mie-mi lipsește acel limbuțism de cafenea. Eu nu pot fi profund la restaurant, ba chiar nu mă simt deloc în ordine acolo. Mă bucur doar că întâlnesc acolo oameni pe care, în cele mai dese cazuri, îi prețuiesc pentru ceea ce scriu, pentru calitatea lor spirituală.
Am trăit prea mult izolat, într-o inconfortabilă agresiune de gânduri, așa că mă adaptez mai greu la aglomerații. Și, de fapt, nu mă adaptez. Refuz în general să fiu un adaptabil. Nu vezi? Aproape toți se „adaptează“, iar după o vreme participă la cacialmaua ticăloșilor. Într-un fel sau altul.
Visez (dar să nu te superi dacă visez rău!) uneori drumuri cu tine. Prin munți, pe aiurea. Dar nu, iată, abuzez! Și ce dacă visez!? Poate că tu nu visezi deloc așa ceva… Nu am voie să-ți inoportunez opțiunile!
Iartă-mă!
Mi-a fost întotdeauna groază de ridicol!
Aș putea să-ți par așa, nefiind mai atent, luat de oceanul de simpatie pe care-l am pentru tine.
Dacă, totuși, ai să vrei cândva să vii în munți, să hoinărim, să-ți uiți mai știu eu ce necazuri, să-mi spui, s-o faci fără rețineri. Aș fi fericit, de-a dreptul fericit! Și să fie vara, când e totul destins, când oamenii își pot permite să doarmă și sub cerul liber. Iarna nu-mi place nici aici. Iarna îngrămădește obiectele. Iarna este inchizitorială.
Uite, acum sunt la Borca. În camera mea. Absența muzicii mă deprimă, aici. Mi-am dus toate discurile în oraș. Dar voiam să recitesc într-o izolare deplină, inclusiv la nivel fonic, „Mesagerul“, să văd ce-i cu el.
În oraș mi-era frig. De aceea sunt aici de o săptămână. Aproape sunt mulțumit de ce am scris, de ce am constatat în această săptămână.
Aici, liniștea e aproape dureroasă. Sunt ore întregi uneori în care nu auzi absolut nimic. Cum să nu-ți dublezi profunzimea în astfel de condiții?
În oraș, deseori, regret orele de aici.
În anii din urmă, îmi puteam permite să mă gândesc și trei ore în șir la o singură idee poetică, la un singur vers.
Eu țin mult la claritate.
Un cititor atent ar putea sesiza minuțiozitatea cu care sunt controlate vocile (inclusiv cele discordante) din textele mele. Sigur, scriu fără măsură, mai întâi, dar reascult și rescriu în mod repetat totul. Poate că sunt un maniac, dar obișnuiesc să iau pe rând fiecare cuvânt. Ascult cu atenție cum se rotesc toate cuvintele textului în juru-i. Nu las nimic tehui, întâmplător. Obsesiile mele „livrești“ sunt în perfectă concordanță cu afectivitatea mea, cu durerile mele. Vreau să fiu întreg în fiecare poem, deși țin mult la „acele margini albe“.
Colocviile de la Târgu Neamț au fost interzise cu o zi mai înainte de a… izbucni. Belferii culturii își continuă troglodismul. Doamne, și ce mult te așteptam!
Ești așa minunată, încât îmi suprimi orice alte gânduri. Bine că ești așa!
La București, n-am mai putut veni. Încă mai țin acel regim. Am primit și medicamente din Germania, de la prieteni. Încă nu le-am luat. Sunt și periculoase, nu doar eficiente.
Ca să-mi revin, așa cum m-a sfătuit și N. Steinhardt, m-am izolat și mai mult. Am stat zilnic aproape, ore în șir, la Fondul G.T. Kirileanu. Acolo am putut citi mult, în neștire. Mi-am potolit în special două „obsesii“: Basarabia și antisemitismul. Am citit tot ce-am găsit, inclusiv cărțile lui Poliakov.
Luca Pițu mi-a mai adus Volkoffi!
Scrisoarea ta a fost cea mai dulce poveste a toamnei!
Te sărut pentru că! Lasă-mă să te sărut!
Tu să nu fii niciodată amărâtă cum am fost eu în lunile din urmă.
Sigur, mereu am sentimentul că nu există cutremur pentru sufletul meu, însă am constatat că uneori pot fi la pământ și că mă ridic mai greu.
Mâna ta întinsă mi-a făcut mult bine! Poate că ai avut o toamnă constructivă, poate că ai scris tot ceea ce nu te lăsa în pace, poate că te-au ascultat cuvintele.
Mă voi bucura de orice veste bună pe care mi-o dai. Mult, sincer mult!
În septembrie, așteptai multe lucruri faste în lunile ce urmau, credeai în ele. Se vor fi înfăţişat?!
Ţi-aş scrie un poem!
Ieri a venit „Cronica“. Am poeme acolo. E numărul 52. Țineam să apară „Recursul la voce“. A apărut. Cu o singură omisiune: în loc de ziare a apărut zare.
Nu de mult, am citit în public, cum nu prea-mi place să fac. La Muzeul de istorie, la Cenaclul Scriitorilor din Neamț. Venise foarte multă lume. E drept, trec drept o figură în oraș, prin frecvența cu care-mi precizez poziția față de mârșăviile actuale. Am citit din „Mesagerul“. Și toată lumea aceea a fost deconcertată. După ce-am terminat de citit, au rămas cu toții muți în continuare. Chiar și prietenii mei au fost întorși pe dos. Nu asta intenționasem. Dar au spus după aceea că de mult nu au mai fost așa marcați de niște texte poetice. Oare?!
Și iar mi-e foarte dor de tine! Nu te supăra! Ar fi destul și dacă te- aș putea privi!
Închei aici.
Ar trebui să plec la Piatra Neamț, m-au chemat să-mi dea Premiul ziarului „Ceahlăul“ pe 1988! Ei, asta îmi lipsea! Nu știu dacă am să mă duc, totuși.
Voi merge din nou la serviciu după 4 ianuarie.
De Revelion, ca de obicei, voi sta singur. Am să mă gândesc la tine în acel miez de noapte. Da, mi-ar plăcea așa de mult să vii pe neașteptate în seara aceea! Dar n-ai să vii! Delirez!
Îți doresc un an fast, în care să te bucuri mult și curat, în care să scrii lucruri minunate!
Și s-o duci bine, în general, Magdalena!
Și să rămâi dulce cum ești tot timpul!
Și să scăpăm de dictaturi, de ticăloși!
Te sărut și îți doresc numai bucurie!

Aurel

P.S. – Voi veni la București, sigur, în februarie, spre sfârşit! Ce să-ți aduc?!