22 martie 1989
Draga mea,
Nu au putut să-ți scriu mai repede, pentru că multe zile după ce m-am întors de la București am continuat să fiu afectat că nu te-am întâlnit.
Nu știu de ce nu am reușit să ne vedem?! Poate că tu nu ai vrut neapărat să mă vezi, însă eu m-am simțit tare anapoda că nu te-am văzut. Cred că erai singurul om din București de care îmi era dor în mod real. Există imagini care vindecă.
Întotdeauna am trăit cu sentimentul că prezența ta îmi dă o stare de bucurie deosebit de profundă.
Te rog, din nou, să nu fii supărată că sunt așa! Poate că nici nu trebuie să mă iei în seamă. N-aș putea să-ți spun dacă „vreau“ ceva de la tine, însă simplul fapt că te știu îmi face nespus de bine.
Ții, se pare, de Euroglamour, de aceea îți vorbesc nefiresc.
Am citit mai în zilele din urmă câteva vorbe ale lui Tournier[1]. El spune: „Există un semn sigur după care ne dăm seama că iubim cu pasiune pe cineva, atunci când fața ne provoacă o dorință fizică mai mare decât poate genera orice altă parte a corpului său“. Probabil că te iubesc într-un mod cu totul special, fiindcă absența chipului tău în zilele de Bucureşti m-a întors cu totul pe dos. Era atâta mizerie pe acolo, încât numai tu îmi puteai însenina gândurile.
M-am dus la Casă[2] în următoarele două zile, am mai sunat, dar nu te-am putut întâlni. Și am revenit la Piatra Neamț încâlcit, chiar dacă ieșirea mă destinsese oarecum.
În aprilie, după 4, voi reveni la reciclare. Poate că n-ai să fugi de mine, poate că vrei și tu să ne vedem. Nu fii supărată că sunt așa. Eu nu țin la oricine, eu nu vreau să fiu prieten cu oricine, însă există anumiți oameni pe care-i iubesc tare mult, fără întoarcere. Și simt că tu ești unul din aceia foarte rari care stau numai în inima mea. Zău că nu-s scandalos că-ți vorbesc așa! Suntem atât de amărâți, de fapt!
Deșliu, Dinescu[3] – ultimii vorbitori la Casă, Galeriela Negreanu[4] era la aceeași masă cu ei. Pe cel dintâi nici nu-l cunoșteam. Ea a fost redactorul primei mele cărți. Ne-am salutat. A ținut să-mi dea ultima ei carte, cu un titlu imposibil – „Incinte“[5] și am dat mâna și cu partenerii ei de masă. Și iată ce am citit la paginile 60 – 61: „…o țară / acum atât de liberă și fericită, în care / cântecul spulberă lanțurile/ , (…) Oh, tu țara mea / nespus de liberă și fericită în care omul e liber și fericit…“. Exact, acum țara nu mai poate de atâta libertate și de atâta fericire! Cât oportunism de ultimă speță în versurile Gabrielei Negreanu! Sigur că-i voi scrie o scrisoare intolerantă! Ce să ne mai mirăm de troaca generală!
Trebuie să fii și tu silnicită de tot ce se-ntâmplă și-mi spun mereu că un chip ca al tau ar trebui să fie întotdeauna nespus de senin! Tu ai chip de regină, Magdalena Ghica! Sigur, eu nu pot locui la curtea ta, eu sunt un vagabond, un poet, eu nu stau numai într-o cetate. Și cum să pleci tu pe drumuri cu un cântăreț zăpăcit…
Ascult simfonia a VII – a de Prokofiev[6]. Poate că nu chiar așa ceva aș fi vrut să ascult la ora aceasta.
Stă să plouă.
La 18 voi fi la un vernisaj cu „Brateș ’88“. Am fost și dimineața la galerie. E o expoziție cât se poate de reușită. Cu plusuri în ceea ce-i privește pe Dinu Huminiuc[7], Dumitru Bezem[8], Dumitru Simionescu, Silvia Barbescu[9] și Mariana Papură.
În rest? Citesc și traduc. Inclusiv fleacuri (a se vedea „Tribuna“!)[10]
Am să vin la București, în curând! Să fii și tu acolo!
Continuu să fiu emoționat de tot ceea ce ești tu!
Și nu fi mirată că sunt cum sunt! Ce ne-a mai rămas, la urma urmei?!
Bucurie, cât poți!
Te sărut!
Aurel Dumitrescu
[1] Michel Tournier (1924 – 2016) scriitor francez, asociat realismului magic.
[2] Casa Scriitorilor.
[3] În acea perioadă atât Dan Deșliu cât și Mircea Dinescu (concediat în martie 1989 de la revista România Literară și exclus din Partidul Comunist Român în urma interviului pe care-l acordase ziarului „Libération“) erau considerați dizidenți ai Partidului Comunist.
[4] Gabriela Negreanu (1947 – 1995) poetă și editoare.
[5] Gabriela Negreanu – „Incinte“, editura „Eminescu“, București, 1988.
[6] Ultima simfonie compusă de Prokofiev. Compusă inițial într-un ton melancolic, „Simfonia a VII-a“ a primit, la premieră, o Coda finală într-un ton foarte optimist, adaos pe care Prokofiev a acceptat să-l scrie pentru a primi premiul „Stalin“ și suma de 100 000 de ruble.
[7] Dinu Huminiuc (n. 1955) pictor.
[8] Dumitru Bezem (n. 1947) pictor.
[9] Silvia Barbescu (n. 1961) artist plastic.
[10] În revista „Tribuna“ nr. 11 din 16 martie 1989 Aurel Dumitrașcu publică traducerea articolului „Sting: A fi la modă înseamnă a fi ca toată lumea!“
