INEDIT Aurel Dumitrașcu către Magda Cârneci: „Zilele trecute am primit o scrisoare în care sunt amenințat absolut golănește!“

Piatra Neamț,
7 iunie 1989

Draga mea,

Am vrut să scriu în seara aceasta, însă nu am deloc bucurii. Plouă, tună, fulgeră și ar trebui să am ordine în cuvinte. Nu am. În ultimele zile nu a fost altfel.
Tu intri vreodată în panică atunci când poemul nu te provoacă?! Mă gândesc și acum că nimănui nu-i poate fi bine în fiecare zi. Când presimți o seară fastă, scrii! Și dacă glisezi dinspre poemul care nu are coroană înspre Magda, înseamnă că nu vrei să renunți la bucurie. Chiar dacă este utopică.
Când mai știu că sunt viu, îmi umpli gândurile.
De fapt, întotdeauna când sunt încolțit de umbre îi caut pe cei prea frumoși.
La spital, flendurit de varuri, te căutam seara deși îmi era tot timpul teamă că te pot deranja. Într-o seară, chiar te-am deranjat. Aveai vocea unui om vinovat și mi-a părut rău că eram așa de singur.
Nu-ți puteau spune la telefon, de acolo, dar acum îți pot spune: într-o seară, un medic m-a oprit pe un hol și mi-a spus: „Domnule Dumitrașcu, ar fi bine să nu luați niciuna din pastilele care vi se dau aici!“ Și mi-a întors spatele. Știam. Știam de când plecasem de aici.
Mai zilele trecute am primit o scrisoare în care sunt amenințat absolut golănește. E bătută la mașină și, psihanalizând-o, am aflat de unde vine. Oricum, e scrisă de un milițian. Cu sau fără uniformă. „Death, stay thy phantoms“ (Blake).
Orice amenințare, paradoxal, mă amuză. Nu fanfaronez!
Oare precaritatea bolilor (dacă nu e prea mult spus!) mă face atât de „primitor“ cu răul ?!
Nici nu știu dacă ziua de mâine mai este vie. Mi-a rămas nealterat numai dorul de ceva nesfârșit.
Și de tine!
Dar insist să nu te enervezi că, în mod repetat nu mă pot abține să nu-ți spun cât de mult mă bucură imaginea ta.
Ești între foarte puținii pe care doresc în mod real să-i văd când vin în Sud. Mă bucur că poți să mai fii o minune. Se văd atât de rar!
Atunci, înainte de a pleca, dorisem mult să te văd un minut, însă n-ai mai ajuns pe terasa aceea cu tot mai mulți autori și tot mai puțini scriitori.
La Borca, la câteva zile după aceea, te-am visat. Un vis absolut hazos. Pentru că eram prin anii cincizeci, într-un peisaj ca acelea de pe coperțile revistelor „Cultura poporului“, un amestec de brun-uri, galben și fețe de țărani plini de speranțe. Noi nu adunam spice, dar ajutam niște forestieri să umple remorci. Toată noaptea am încărcat. Uneori ne mai odihneam. Și pe urmă ne-am dus să ne scăldăm într-un râu. Dar nu-ți vedeam chipul. Erai goală și ai intrat în apă încet, în fața mea! Erai și așa foarte frumoasă. Numai un lucru nu-l înțelegeam: de ce nu ți-ai scos basmaua care-ți strângea părul, roșie cu buline albe. Am vrut să-ți scriu mai repede, am și acum în gând transparența bucolică a acelui vis. Mai zâmbesc. Poți zâmbi și tu că am ajuns să-ți povestesc vise. De fapt, în acest sens, sunt dalinian. Împotriva visului povestit, deci.
Nu pot să nu mă gândesc la tine. Dacă aș fi împărat, te-aș întreba dacă îți place să fii regină. Mi-ar plăcea să refuzi, ca să te surghiunesc, fiindcă altfel nu aș mai putea să mă ocup de… treburile statului. O dată pe an, aș veni în gubernie cu tine ca să mă interesez dacă mai trăiești, dacă n-au înnebunit toți de dragul tău. Pe urmă, firește, s-ar face vreo revoluție și m-ar trimite și pe mine în gubernie. Dar ar fi între noi un gard foarte înalt și am trăi tot departe. Pentru că așa vrea Dumnezeu.
Știi ce fac eu cel mai des, acum, ca să uit?! Traduc. De la frivolități până la „Dictature ou liberté“ de Louis Marlio sau texte de Gilles Deleuze. Traducerea ca evaziune! Fuga în alt idiom ca terapie!
Trebuie să mă apăr cumva. Pastilele sunt ideologizate și ele, așa că în altă parte e calea.
Ție nu ți-e dor de Paris?! Întreb de parc-aș fi Marcel Proust la moșia Marthei Bibescu…
Vineri, însă, mă duc în munți. Să văd ce mai zice și iarba. Nimeni nu se pricepe mai bine la politică decât buruienile. Ele întotdeauna se duc spre soare.
Voi lua cu mine și a alpinistă. E foarte frumoasa (firește, niciodată ca tine!), tace și se urcă pe toate stâncile. Nici nu știu cum de nu s-a masculinizat!? Mai înoată și câte două ore continuu în piscină. Ferește-te de sportivi și de femeile cu inima în stomac! Nu e cazul, cred! Virilitatea e o chestiune de temperament. Noi, subțiraticii, știm bine că nu e altfel.
Ai putea veni la expozițiile Țuculescu – Bernea, în curând?!
Sveti Iovanovici[1] te-a sunat și te va mai suna. Te-aș duce pe la mănăstiri. Să ne creștinizăm.
Magda, lasă-mă să bat câmpii! Deseori, nu mai am nimic, doar imaginea farmecului tău devastator. Merită să delirez din prea mult gând curat.
Va trece vremea și, chiar de aș fi un mort timpuriu, admirația mea te va aureola mereu.
În caz de ceva grav, să un uiți că am scris o carte numită „Mesagerul“ și că ea trebuie publicată mai devreme sau mai târziu. Dacă voi reuși să termin și ceea ce mă chinuie acum, am să fin un învingător. Adică nu m-am născut degeaba în același an cu tine.
Vorbește-mi, când poți! Gândul tău frumos îmi face mai mult bine decât toate medicamentele. Ce păcat că nu sunt împărat…
Bucurie și poezie!
Te sărut!
Am fost tare trist că Marta[2] e supărată. Nu pot înțelege de ce. I-am și scris. Tăcerea ei este jignitoare. Ar trebui să-mi spună de ce, indiferent despre ce e vorba. Detestăm stalinismele, dar uneori tăcem ca și ei. Nu este corect!
Numai bine!

Aurel Dumitrașcu

[1] Sveti Iovanovici (? – ?) doctor și colecționar de artă.
[2] Poeta Marta Petreu.