Numeroase documente din Arhivele CNSAS indică faptul că Aurel Dumitrașcu a mai fost urmărit și datorită relațiilor sale cu membri ai „Cenaclului de Luni“, înființat în 1977 și considerat „nucleul bucureștean al poeziei noii generații“.
Privit, la acea vreme, ca singurul critic literar care nu făcea concesii ierarhiilor oficiale, Nicolae Manolescu a fost propus mentor al „Cenaclului de Luni“, membrii acestuia, în majoritatea studenți, fiind de părere că „…prestigiul lui era pe atunci absolut şi indiscutabil, incomparabil cu al nimănui altcuiva…”[1].
Prestigiul lui Manolescu nu era însă tocmai curat de vreme ce, după cum avea să recunoască, încă din 1969 acceptase să devină colaborator al Securității, sub numele informativ de „Marin Nicolae“:
„Solicitasem, doi ani după călătoria în Germania şi Franţa, un paşaport turistic pentru mine şi soţia mea. […] Înainte de a primi un răspuns, am fost convocat la Securitate. […] Ofiţerul care m-a convocat era la curent cu călătoria la Freiburg şi la Paris. Tocmai în legătură cu persoanele întâlnite voia să ştie mai multe. Astfel de contacte, i-am replicat, mă privesc exclusiv, fiind profesionale şi personale. Dar, cum n-am nimic de ascuns, pot să dau în scris totul. A părut surprins. «Eu vorbesc serios», mi-a spus. «Şi eu», am precizat. I-am cerut un pix şi un teanc de foi. Am relatat amănunţit totul. Nume, date, locuri. […] Declaraţia conţine şi unele aprecieri. Pe Monica (Lovinescu, n.n.) şi pe Virgil (Ierunca, n.n.) i-am prezentat ca pe nişte intelectuali valoroşi…“.[2]
Documentele aflate în arhiva CNSAS indică faptul că Nicolae Manolescu a fost recrutat ca informator la inițiativa biroului de Securitate din Câmpina, ce înaintase o cerere în acest sens Inspectoratului din Ploieşti.
La 5 martie 1969, Inspectoratul Ploieşti va răspunde biroului de Securitate Câmpina:
Vă restituim alăturat dosarul de lucru al numitului Marin Nicolae (Nicolae Manolescu – n.n.) din oraşul Câmpina, urmând ca dv. să continuaţi, pe de o parte, urmărirea lui activă, iar pe de altă parte să fie contactat conform indicaţiilor date… Din studiul dosarului rezultă că dintr-un anumit punct de vedere, sus-numitul ar prezenta interes pentru organele D.G.I.E., ţinându-se cont de pregătirea sa şi, mai ales, de relaţiile ce şi le-a creat în Franţa şi R.F. a Germaniei. Nu există date suficiente în ceea ce priveşte atitudinea sa faţă de regimul socialist, faţă de politica partidului nostru şi, de aceea, verificările ulterioare vor trebui tocmai acest aspect să-l aibă în vedere, cât şi relaţiile sale interne şi externe. Din punct de vedere al atitudinii sale rezultă, totuşi, că nu are o poziţie tocmai corespunzătoare, dacă analizăm conţinutul scrisorii expediate lui Paul Miron în R.F. a Germaniei, prin care îi dă de înţeles că, dacă s-ar mai duce în Germania, nu s-ar mai întoarce în ţară. De asemenea, felul cum a conceput antologia poeziei româneşti dintre cele două războaie dovedeşte că poziţia sa politică nu este corespunzătoare, deşi el, în discuţii, face mult caz de faptul că este fiu de muncitor, că simte muncitoreşte, că are ură împotriva legionarilor etc. Urmează ca, după clarificarea acestor probleme, să analizăm din nou acest caz şi numai atunci vom hotărî dacă va corespunde pe linia muncii D.G.I.E.“
Ani mai târziu Manolescu a oferit și o explicație pentru această colaborare, susținând că „declaraţia din 1969 a fost singura pe care am dat-o vreodată. Fără, în definitiv, să-mi fi fost cerută şi, cu atât mai puţin, smulsă prin ameninţare. În inocenţa mea, o consideram un act de demnitate. Credeam că sinceritatea este absolut necesară“.
În 1977 Manolescu va lansa o serie de atacuri la adresa criticului Edgar Papu, atacuri în urma cărora Constantin Noica va declara că Manolescu dă dovadă de „o răutate pentru care nu-l iert“, fiind convins că tânărul critic „e un om pentru mine sfârşit, care a învăţat prost şi care citeşte mult, dar citeşte prost“[3].
Același Nicolae Manolescu va deschide, cu un fulminant „Apel al scriitorilor“, întâlnirea oamenilor de litere cu Nicolae Ceauşescu, întâlnire ce avea să aibă loc la 13 martie 1981:
„Domnia Voastră, de multe ori ne‑aţi spus, ne‑aţi arătat ce se cere de la literatură, ce ar trebui să fie această literatură. […] De obicei se leagă valoarea literară de libertatea acestei literaturi. Şi eu, tovarăşe secretar general, am să merg mai departe cu această valoare a literaturii, spunând că ea se leagă de legalitatea restaurată de 15 ani încoace, de când Domnia Voastră aţi instaurat această legalitate, făcând să se cunoască operele unui popor prea adesea încercat şi lipsit în istoria sa de acest cadru firesc. Cea mai mare legătură care se poate face între dezvoltare şi literatură în aceşti 15 ani, şi acest cadru legal, se face datorită şi graţie eforturilor Domniei Voastre.“[4]
De altfel, după cum arată documentele vremii, Nicolae Manolescu fusese semnatarul a numeroase „ode“ aduse proletcultismului şi regimurilor lui Gheorghe Gheorghiu‑Dej şi Ceauşescu pe care le‑a semnat pentru a avea cale deschisă spre cariera profesională de mai târziu.[5]
În tot acest context găsim, în arhivele CNSAS, și informații despre scurtele întâlniri dintre Manolescu și tânărul poet Aurel Dumitrașcu care, în naivitatea sa, îl va considera inițial pe renumitul critic literar un „intelectual distins“.
Documentele spun că, abia după ce Nichita Stănescu („să nu te iei după cei de la Cenaclul de Luni fiindcă tu eşti un POET prin fiecare vers“) și iubita sa, poeta Mariana Marin, și  îi vor deschide ochii, simțindu-se urmărit, Aurel Dumitrașcu se va distanța de Manolescu încercând totuși să păstreze legătura cu ceilalți membri ai Cenaclului.
Din păcate revoltatul poet din Sabasa nu avea de unde să știe că și printre aceștia se aflau abili colaboratori ai Securității.
Dar despre aceștia într-un episod viitor.

 

 

[1] Mircea Cărtărescu, „Nichi, o improvizaţie”, în Ion Bogdan Lefter şi Călin Vlasie (coord.), Nicolae Manolescu 70, Piteşti, Paralela 45, 2009, p. 132.
[2] Nicolae Manolescu – „Viaţă şi cărţi“, Editura Paralela 45, pg. 273-275.
[3] Arhiva CNSAS, dosar I nr. 15156, vol. 12, f. 160.
[4] Fragment din stenograma întâlnirii lui Nicolae Ceauşescu cu un grup de scriitori la 13 martie 1981, reprodus în Cotidianul, 31 mai 2010.
[5] „Literatura realist‑socialistă este, prin natura ei, o literatură a valorilor etice, surprinzând mutaţiile profunde, determinate în conştiinţă de ideea socialismului…” (Nicolae Manolescu, „Înnoire”, Contemporanul, nr. 34, 24 august 1962); „ideologia revoluţionară a proletariatului a revitalizat cele mai bune tradiţii şi tendinţe  înnoitoare, stimulând dezvoltarea lor largă”; „o participare activă la mişcarea literară are organul central al partidului, «Scînteia», care exercită de pe acum un rol îndrumător”; „mergând în întâmpinarea scriitorilor şi a întregii intelectualităţi democrate, partidul a arătat de la început, cu claritate, direcţia pe care aceştia trebuiau s‑o urmeze pentru a contribui eficient la sprijinirea cauzei poporului, la făurirea unei culturi noi”. Tot Nicolae Manolescu scrie și despre „memorabilele cuvântări ţinute de tovarăşul Nicolae Ceauşescu la întâlnirea conducătorilor de partid şi de stat cu oamenii de artă şi cultură, din mai 1965, şi la conferinţa din iunie 1965 a organizaţiei de partid a oraşului Bucureşti. Un amplu răsunet au găsit în conştiinţa scriitorilor şi creatorilor de artă cuvintele rostite de tovarăşul Nicolae Ceauşescu de la tribuna celui de‑al IX‑lea Congres al PCR” (D. Micu şi Nicolae Manolescu, Literatura română de azi. 19441964, Bucureşti, Editura Tineretului, 1965, pp. 5, 13, 15, 16).

Leave a Reply

Your email address will not be published.