În Arhiva „Aurel Dumitrașcu“ se păstrează, recuperate recent, majoritatea celebrelor „40 de scrisori de înțelepciune“ pe care poetul Aurel Dumitrașcu le trimisese prietenei sale Tudorița Gavril. Epistolele, extrem de importante, nu fac parte din seria de „corespondență cotidiană“ care a apărut, într-o ediție destul de ciuntită, în urmă cu șase ani, la editura Muzeului Literaturii din București sub titlul „Scrisori către T.“, fiind gîndite ca un adevărat epistolar duhovnicesc menit să salveze ce se mai putea salva din sufletele unor tineri îndrăgostiți. O spune, de altfel, chiar Aurel Dumitrașcu, într-o însemnare de jurnal datată 3 octombrie 1983: „Îi vei scrie patruzeci de scrisori. Jour à jour. Dacă patruzeci de doze de înţelepciune n-o salvează şi nu te salvează, va trebui să te sinucizi. Pentru că, simţi, după atâta timp n-ai mai putea continua.“ 
Pînă la publicarea în volum a acestei fabuloase corespondențe, oferim cititorilor o nouă epistolă expediată în urmă cu 38 de ani.

 

Fabian ANTON

 

*

 

„În fiecare seară adormeam cu gândul la tine.
De cele mai multe ori te-am visat.
Eram mereu împreună.

T.“

Draga mea,

Seara aceasta e ca un lan de grâu roșu în care sforăie un arici. Habar n-am de ce grâul este roșu, habar n-am de ce au ajuns și aricii să sforăie. De două ore încerc să răspund cât mai inteligent la o anchetă a Suplimentului literar al „Scânteii tineretului“, așa cum am fost rugat de Ion Cristoiu, redactorul-șef adjunct al acestei reviste. Dar nu știu cât de inteligent am răspuns. Voi vedea numai dacă vor publica ceea ce spun. Că de convenit, n-o să le convină.
Când vorbesc despre poezie și condiția scriitorului tânăr, sunt „rău“, colțos, neastâmpărat. Și cinstit. E atât de greu să scrii cărți încât nu mi se pare anormal că am mereu pretenția să fiu respectat ca scriitor. Naiba să mă ia! Voi muri ca și ceilalți, dar vreau să trăiesc curat.
Pe zeița greacă a speranței o chema Helpis. Prin pământul și cerul nostru ea s-o fi numind altfel. Englezii, când cer ajutor, zic așa: Help! Dacă nu se-ntâmplă nimic și trebuie să se resemneze, zic altfel: I can’t help it – adică „n-am încotro“. Eu nu am încotro și continui să-ți scriu și să mă bucur că exiști. Poate că nu ne vom mai dezamăgi ca proștii. Mă întreb acum la ce folosește amărăciunea?! La nimic. Toți zic la fel. Dar am să mai scriu deseori de ce are amărăciunea rădăcini și de ce aceste rădăcini sunt uneori tare trufașe. Dacă poeziile mele ar face coarne, unii s-ar gândi și să le mulgă. Dar poeziile mele nu vor face coarne și astfel nu va fi nevoie să se fabrice alte multe donițe. Poeziile mele vor mai umbla în pantaloni scurți și vor mai băga degetele în ochii metalelor.
Dacă la ora aceasta ar da telefon Dumnezeu, știi despre cine i-aș vorbi?! Despre tine, dulce T.!
I-aș spune cum scuturi tu cireșii de floare, cum cad florile în mine și cum mă lași tot cu flori și te duci după deal să vorbești cu nu știu ce izvoare. „O, ar zice Dumnezeu, dar Tudorița aceasta n-a trecut niciodată prin cerul meu, nu am văzut-o pe acolo!“ Și eu i-aș spune: „Tovarășu’ Dumnezeu, marți o să facem o ședință-trăsnet și vom analiza incompetența matale în a vedea clar de ce Frumusețea vrea să rămână pe Pământ. În această ședință toți vor fi împotriva matale, pentru că toți știu că Pământul e-n echilibru numai pentru că există Tudorița. Și pentru că există un poet zurbagiu nebun după ea.“
Dumnezeu, ca o făptură ascultătoare, se va duce la casa lui în cer și o să tot plângă că este nefericit și nepriceput. Apoi, într-o dimineață, se va uita spre Pământ și ne va vedea împreună. O să zică: „Fericiți cei care știu să rămână pe Pământ, fericiţi cei pe care-i cheamă numai împreună Tudorița și Aurel.“ Apoi o să plouă. Și noi vom sta în iarbă și ploaia va veni la noi cu gând bun, și eu te voi săruta și voi zice: „O, gura ta dă toată lumina cerului!“ Și tu vei zice: „Prostule, cerul ești tu!“. Și te voi săruta iarăși și iarăși; și așa de bucuroși vom fi că nu ne-am pierdut prin cele anotimpuri viclene!
Te plimbi prin sufletul meu și ai gleznele frumoase ca un câmp de flori! Dacă vei continua să zâmbeşti, în iarna care vine o să înflorim și o să cântăm mult. Aud și acum cântecul tău și lăcrimez de bucurie! Bine că ești! Bine că ești un imn pe care nu-l mai hăituiește îndoiala.
Te iubesc și mi-e dor de tine! Bine că ești, minune dulce!
Noapte bună! Și lumină în sufletul tău!

Aurel

Borca, 26 oct. 1983

Leave a Reply

Your email address will not be published.