În Arhiva „Aurel Dumitrașcu“ se păstrează, recuperate recent, majoritatea celebrelor „40 de scrisori de înțelepciune“ pe care poetul Aurel Dumitrașcu le trimisese prietenei sale Tudorița Gavril. Epistolele, extrem de importante, nu fac parte din seria de „corespondență cotidiană“ care a apărut, într-o ediție destul de ciuntită, în urmă cu șase ani, la editura Muzeului Literaturii din București sub titlul „Scrisori către T.“, fiind gîndite ca un adevărat epistolar duhovnicesc menit să salveze ce se mai putea salva din sufletele unor tineri îndrăgostiți. O spune, de altfel, chiar Aurel Dumitrașcu, într-o însemnare de jurnal datată 3 octombrie 1983: „Îi vei scrie patruzeci de scrisori. Jour à jour. Dacă patruzeci de doze de înţelepciune n-o salvează şi nu te salvează, va trebui să te sinucizi. Pentru că, simţi, după atâta timp n-ai mai putea continua.“ 
Pînă la publicarea în volum a acestei fabuloase corespondențe, oferim cititorilor o nouă epistolă expediată în urmă cu 38 de ani.

Fabian ANTON

*

B., 10 octombrie 1983

Altă seară, cu gând curat!

E târziu, totuși nu am trecut încă în cealaltă zi. Îți voi scrie în fiecare zi, timp de patruzeci de zile. Când Nichita Stănescu era-n „dificultate“, cu piciorul rupt, cu ciroza lui de-acum legendară, i-am scris patruzeci de zile în șir. La sfârşitul acelor zile, domnia sa era restabilit. În vara aceasta m-a sărutat pe obraji minute-n șir, plângând și spunându-mi că numai el știe ce imens BINE i-am făcut scriindu-i. Cartea scrisă din cauza vocii tale are patruzeci de poeme. Aceste patruzeci de epistole pe care ți le voi scrie sper să fie suficient de înțelepte pentru a ne ține între cei vii, pentru a consimți și tu că prietenia noastră e prea mare și profundă ca s-o călcăm în picioare și că eu te iubesc prea mult pentru a mă putea obișnui curând cu întunericul refuzului tău inexplicabil. Domnului Nichita i-am scris între 27 ianuarie 1983 și 11 martie 1983. Zilnic. Nu puteam să nu fiu solidar cu nevoia lui de însănătoșire. La fel, sunt solidar acum cu nevoia ta de însănătoșire.
Cineva, cândva, mi-a spus: „Caută-i pe cei buni pretutindeni“. M-am apropiat numai de oameni buni. Asta impunea însă sinceritate deplină din partea mea. Altfel nu se putea. Regatul meu de frumusețe, încredere și iubire e totuși tare părăginit fără de tine. Am vrut de multe ori să mă abțin de a-ți mai spune cât de mâhnit sunt pentru că orbești; prietenii mi-au sugerat să nu-ți mai dau atenție un timp. Tot nu pot. Sunt tare singur și poezia nu poate întotdeauna să mă liniștească, ba acum scriu foarte rar și puțin de când tu mi-ai zburătăcit tot sufletul cu tăcerile, mofturile și răutățile tale.
Îi spuneam unei prietene: „– Îți dai seama, a zis că o deranjează și faptul că uneori i-aș vorbi ca un profesor…
– Nu se poate! Doar n-ar fi mai bine să-i vorbești ca un bădăran! Și apoi, dacă o irită modul de a vorbi al profesorilor, de ce se mai duce la școală, de ce nu stă acasă…“
Nu mi-a convenit că nu-ți dădea dreptate, dar avea dreptate. Și urma un gând al meu.
Nu înseamnă că vorbesc oricui despre drama în care mă arunci acum. Nu, T. Dar sunt oameni cu care sunt prieten de mulți ani, oameni cărora nu pot să nu le împărtășesc plânsul meu nesfârşit de acum. Sunt mai trist decât vrei tu să înțelegi sau știi. Fac mari eforturi să nu stau toată ziua crispat. Nu-mi convine deloc că-ți vorbesc deseori de parcă aș plânge. Realitatea e că mi-e tare greu să supraviețuiesc după ce am investit în tine tot ce aveam mai bun și frumos. Am avut nespus de multă încredere în tine și mai am. Nu mi-a trecut niciodată prin minte că tu ai putea să-ți bați joc de tot ce are frumos un om în inima lui. Știi că nu cred în mod serios decât în iubire. De aceea e atât de rea viața mea de acum fără surâsul tău, fără speranța viselor tale atât de frumoase nu cu mult timp în urmă.
Azi am vrut mult de tot să vorbesc cu tine despre Bacovia și despre Eminescu. Am vrut să stau cu tine pe o bancă să pălăvrăgim despre unde se duc toamna frunzele și cocorii și gândurile oamenilor. Mi-amintesc acum că un puști tare bleg de la Mădei, coleg cu Dumi cea Dulce, a scris totuși ceva nemaipomenit de frumos într-o compunere: „Toamna păsărelele se duc în țara păsărelelor iar rândunelele se duc în țara rândunelelor“. Puștiul fusese poet fără să-și dea seama.
Stai așa! Uite, vreau să-ți spun o poezie de Bacovia, o poezie inedită, de negăsit prin volumele sale. Ascultă:
„Am învățat atâtea
În timpul din urmă
Că suntem
La un punct însemnat;
S-ar putea face
Multe reforme.
Mă gândeam singur.
Eram fără nimeni.
Și, tocmai azi,
Au venit musafiri.“
Într-o altă zi, am să-ți vorbesc prin cuvintele cuiva despre „câtă vreme trăiește un poet?“.
Azi, într-o dorință mai veche a lui, a trecut prin camera mea profesorul tău de matematică pe care-l vei avea anul acesta, Costică Cotârgășanu. Puțin derutat de reviste și cărți; zicea că-s prea multe, că „e nemaipomenit ce e aici!“. Nu știu, dar i-am vorbit de tine; s-a uitat prin „Tratatul de eretică“, s-a uitat și la pozele cu tine de pe masă. Nu te supăra! I-am vorbit despre cât țin la tine pentru că m-ai emoționat și am scris, nu i-am spus altceva. L-am rugat să te asculte des…, să aibă grijă de tine așa, precizându-i totuși că nu ești prea grozavă la matematică, dar că trebuie să înveți. Nu te supăra! E spre binele tău! Nu fac aceste lucruri pentru a-ți dovedi mai știu eu ce. Nu! Dar așa simt. În timp, dacă vei continua să te porți urât și distant cu mine, aș vrea totuși să trăiești măcar o zi în care să-ți fie rușine că n-ai știut să prețuiești ceea ce eu am făcut mereu pentru tine doar din curate prețuire, din iubire, din respect. Dar tu?!
Mă dor ochii. Azi am ascultat muzică la Sanda. Și am stat mult de vorbă cu o prietenă frumoasă de-a ei, o fată care vrea să plece definitiv în Italia. Este foarte interesant să vorbești cu o tânără care visează cai verzi și este naivă din punct de vedere politic. John Lennon cânta „Femeia este sclava omenirii“. Dar și „Imagine“.
Gustave Flaubert spunea că, dacă am privi toată vremea cerul, am sfârşi prin a avea aripi. Îți voi trimite o pasăre!
Noapte bună! Ești om cu voia ta!

Aurel