Borca, 1 mai 1980
Te salut, Sorine!
Călătoria la Cluj, frumoasă și inspirată, încă îmi neliniștește zilele.
Am avut (printre multe miresme) sentimentul că la Cluj se face cultură în mod serios. Și eu aceasta vreau. Mi se pare moral și necesar să vin acolo. Am umblat prin toată patria asta, însă numai în Ardeal pot trăi în următorii ani.
În munți se rostogolesc tot felul de întâmplări, mi se întâmplă să pierd noțiunea spațiului (dacă e bine spus așa!), dar avalanșa de nerozi închide niște porți pe care doresc să ies.
Uneori, când n-ai cu cine te certa, ai sentimentul că există și o fericire a zidurilor, după cum materia pare a fi o stare de spirit în care se încuie numai pribegii.
Învăț.
Dacă aș reuși locuitorii ar putea spune: „tu ai învins!“. De ce? Pentru că la mine POEZIA nu-i o victorie, ea există oricum, însă inerția cu care oamenii îi cataloghează pe cei care au capotat la examene devine deranjantă într-o anumită zi.
Am încredere în toată poezia din mine, știu că e posibilă capodopera. Dar vreau să nu mai stau cu tâmplele între lacătele ignoranței din jur.
Parcă m-aș plânge. De fapt, cred că avem prieteni ca să avem cui ne plânge.
La Cluj n-am vorbit mult. Doar cu Axinte m-am „certat“ în niște nopți care căzuseră oblic.
La Cluj am fost un contemplativ care-și ducea merele-n ochi. Există și roduri care amăgesc. Mai ales că primăverile-s cam decrepite de un timp.
M-am uitat și în tine. Își sunt prieten, cu detașare. Vreau să spun că te gândesc ca pe un POET. Vorbele despre limbuția ta, despre fanfaronada-ți villonescă nu m-au deranjat. Adică nu m-au obligat să te gândesc altfel. Mi-e suficient să știu că scrii bine, repet – uimitor de bine pentru 18 ani, să te simt talentat. Palavrele celor de la cafenea nu-ți vor răpi zborul. Sunt sigur. N-ar fi, însă, rău dacă le-ai vorbi mai puțin de tine și gloria ta. Dincolo de cuvintele tale ei nu pot decât zâmbi. Și nu trebuie să crezi că poeții sunt altceva decât ceea ce sunt.
Dacă ți-aș spune că și eu am boema în sânge, că sunt de acord cu toate, deși le contest pe toate (dacă n-aș avea întotdeauna o întrebare în plus, o replică în plus, cred că n-aș putea fi eu!), ai crede că muții își iau bilete de călătorie la agenția de voiaj. Însă e vorba de cu totul altceva. Nu-mi doresc decât liniște și cărți.
Îți spun sincer, nu vreau nimic de la POEZIE. Existența ei în sine mă cutremură de fericire.
Premiile?! Ce bine seamănă cu niște Vezuvii date nerozilor să le ducă în spate! O bucată de drum.
În literatură nu mă deranjează decât impostura, amabilitățile care fac rău culturii în general.
Însă nu mă interesează clasamentele. De exemplu, pentru mine Marcel Blecher este un scriitor mult mai profund și mai viguros decât H. P. Bengescu și toți ceilalți (exceptându-l pe Rebreanu), dar cât se vorbește de el?! În ziua când îl vei citi vei fi răvășit. Așa cum mi s-a întâmplat mie acum câţiva ani.
De fapt, când ne întâlnim, vorbim prea mult despre fapte superficiale, pierzându-le pe cele de fond. Nu-i bine!
Scrie-mi ce se mai întâmplă acolo! Despre tine și ce scrii! Despre orice crezi că trebuie să-mi scrii!
Și să nu taci! Ca să nu înțeleg altceva!
Numai lumină și liniște!
Cu toate bunele-mi gânduri,
Aurel Dumitrașcu
