Borca, 27 sept. 1980
Bună seara, Ioana!
Închipuie-ți niște munți sub ploaie, întunericul întins în jur ca o poveste tristă, apoi o casă cu mulți copaci în jur, un om. Un om într-o cameră în care există o cumplită dezordine, dar dezordine numai printre cărți, reviste, discuri, manuscrise. Și dezordine în om. Mă simt foarte aiurea. Copleșit de ceva. Nu știu bine de ce anume. Am revenit aici după câteva zile în care m-a încrâncenat numai seninătatea, ați fost cu toții tare frumoși. Acum, școala. Și platitudinile, singurătatea, un creier care se simte stors. Și numai la vinovați se mai întâmplă așa. Dar ce vini voi fi având eu?! Îți scriu pentru că simt nevoia să vorbim.
Lucian[1], în Vișeu, în așteptarea unui tren, discutând despre Maramureș și oameni, spunea că, totuși, nu vom reține decât oamenii. Și așa este. Rețin ochii tăi în acel tren, mi-e dor de ei, poate că abia atunci când ne-am despărțit am simțit cât de rău ne pare că n-am mai stat împreună, că-n zilele cât am fost oarecum aproape n-am căutat să inventăm mai serios o provincie minunată. Puștiul (nu-i pot zice altfel) care a venit acolo ca să vadă ce faci (!) a părut tuturor o cocotă. Păcat că nu și-a dat seama. Cuvântul „papițoi“, folosit de Lucian, este destul de corect pentru a-l defini. Pentru că, fără a vrea să discreditez un necunoscut, trebuie spus că acel băiat era prea lipsit de personalitate, prea insignifiant ca să nu facă notă discordantă cu noi ceilalți.
Nu ştiu în ce relații erați înainte, dar sunt convins că nu merită să te irosești cu un asemenea individ. Dacă-ți par răutăcios te rog să mă ierți! Nu e vorba decât de dorința de a fi absolut sincer cu oamenii la care țin. Mi-ai fost dragă, în ochi mi-ai intrat de cum s-a deschis ușa acelei încăperi de la Casa de cultură, într-o zi de luni, într-un septembrie pe care nu vom ști să-l uităm. Maramureșul, ciudat și deschis, se plimbă încă prin sufletul meu. Știu că mă voi întoarce pe acolo. Ca un bezmetic călător. Vorba lui Saint-John Perse: „Să pleci, să pleci, vorbă de muritor.“
Să-ți spun drept, nu știu dacă epistola mea îți aduce vreo bucurie, recunosc că nu știu dacă mă gândeşti frumos cum te gândesc eu. Poate că am stat prea putin ca să-mi dau seama cum ești, dar, dacă mă gândeşti cu încredere, fii sigură, nu faci nicio greșeală.
Pentru mine poezia este singura justificare existențială serioasă. Nu e o ocupație. Este modul meu de a exista, singurul lucru pe care știu că nu-l fac ca un nerod. Nu fi amăgită de logica unor premii, poezia e cu totul altceva. Concursurile sunt frumoase doar pentru că niște oameni se cunosc și rămân prieteni.
În „Cronica“ de aseară Lucian are un grupaj de poezii, excelente cred eu.
Îți scriu pe muzică. La mine e mereu muzică. Poate vom asculta împreună, aici, toată această devălmășie de sunete, toate aceste cuvinte care se cred păsări.
Repet, nu știu bine ce sentimente ai pentru mine, pot vorbi numai de faptul că-mi ești tare dragă, că mi-ai rămas în suflet, că simt că mi-e dor de tine. Ce frumos ar fi ca timpul nostru să nu se fi oprit în mijlocul acelei nopți când un tren s-a oprit și ne-a despărțit. Am mai mult bun-simț decât s-ar părea, dar în seara aceea, în ciuda prezenței „valetului“ acela, nu m-am putut abține să nu te țin la piept și să te sărut. Mi se părea îngrozitor gândul că ne vom despărți și că poate după aceea o să ne pară rău că n-am îndrăznit mai mult.
Îți aștept cuvintele! Și sper să construim o lume minunată încercând să credem că e o bucurie faptul că ne-am cunoscut.
Deci: te aștept prin cuvinte!
Apoi vom vorbi mult mai multe lucruri, inclusiv despre POEZIE, sau mai ales despre ea. Și sper să confirmi și public sensibilitatea pe care o ai, poezia din tine pe care merită s-o dai și celor din jur, oamenilor!
În toamna aceasta nu-mi mai știu plecările. Aș vrea să trec pe la Cluj și pe la București! Sunt foarte mulți oameni care scriu și care țin la mine, la ceea ce scriu, pe care vreau să-i revăd.
A! Să nu uit ceva! Celălalt „valet“, Ozolin[2] și nu mai știu cum! A fost necesar ca să-l pun la punct împreună cu Lucian; abia după ce am rămas în trei a început să se „prezinte“: un orgolios care venise să ia un premiu mare (!), pentru că „ce-or să zică cei din Botoșani?“, un puștan (cu siguranță mitoman) care crede că poezia e un mod de a arăta lumii „ce dați dracului suntem“.
Desigur, poezia e cu totul altceva!
Ai sesizat și singură că oamenii deschiși și adevărați erau toți ceilalți în afară de acel Ozol…
Spun toate acestea pentru a nu ne intoxica cu amăgirea că întotdeauna cunoaștem pe cine merită.
Te aștept, Ioana cea dulce!
Și să scrii! Să crezi în oamenii buni, în oamenii care sunt bolnavi de bunătate și gânduri curate!
Și te sărut! Sărutul nostru e un castel pe care poate că ar trebui să-l păstrăm reinventîndu-l!
Al tău, cu dor,
Aurel
[1] Poetul Lucian Vasiliu.
[2] Dușa Ozolin (n. 1961) Fotograf și scriitor.
