Borca, 15 iunie 1985
– cu Domnul Eminescu departe –
Elisabeta,
Nu-s deloc în bună ordine sufletească acum când îți scriu, însă trebuie să-ți vorbesc. Mă adun greu în ultimele zile și nu fac eforturi să-mi revin mai repede. Aveam un motan pe care-l iubeam mult. Un puturos notoriu. Se numea Rock. Umblă și prin poemele mele. Și n-a mai venit acasă. A dispărut, se pare, în noaptea în care noi doi eram la Oglinzi. Nu știu unde naiba s-a dus, nici de ce nu mai vine!? Și dacă știa că moare, de ce nu mi-a spus și mie, de ce n-a dat niciun semn!? Trăiam cu el și cu mama în casa asta, de mulți ani. Absența lui, acum, m-a întristat sincer. Nu știu ce înseamnă pentru mine, dar ERA – și asta mi se părea deseori emoționant. Nu fac o tragedie, desigur, însă există o latură afectivă în care un motan poate împânzi singurătatea cuiva (a mea) cu duioșii nostime. Rock torcea ca un împărat și dormea mult ca o boală. Era deștept. Un independent, un bleg care se pricepea la șoareci. Eram prieteni. Dacă a murit, mi-e ciudă pe el. Îl mai aștept. M-am gândit mult la el în aceste zile. E semn rău, chiar dacă eu nu iau în seamă semnele de acest fel. Să spui și tu o rugăciune! Poate că așa se întoarce de undeva. Hm! Și țineam să stau de vorbă cu el despre plictis… Nu te supăra că-ți vorbesc de un prieten, chiar dacă e motan!
Acum două zile, ba nu – ieri!, m-ai cam dezarmat cu telefonul tău! Nu mă așteptam. Cred că ți-am spus numai prostii. Ce să-ți fi spus, de față cu snoabele acelea care umblau pe acolo!? Directorașul?! Cel mai lipsit de personalitate individ din școala aceea. Nu contează niciodată, să știi!
Mă gândesc la tine în zori! În săptămânile din urmă m-am trezit deseori gândindu-mă mai mult la femei decât la poezie. Și mi-a fost rușine de mine! Nu pentru că e vorba de femei, ci pentru că absența iubirii mă anulează și-n planul celălalt, al scrisului.
Eu nu cred în mod serios decât în iubire. Dar mi-e groază de tot ceea ce instituționalizează acest sentiment – de aceea voi rămâne, cred, întotdeauna singur. Familia e o minunăție cu care nu voi intra niciodată în concordanță. Nu pot. Recunosc: trăiesc încă acest handicap. Rădăcinile liniștii mele nu sunt prea pământene. Sau nu știu.
Mi-ai zăpăcit simțurile în seara aceea și a fost minunat. De aceea aș vrea să nu teoretizez pe seama unei mari bucurii. Aștept să te revăd și să ne bucurăm că suntem împreună. N-am înțeles ce-ai vrut să spui la telefon prin faptul că iei „în serios“ povestea noastră. Poți fi sigură că sunt cu tot sufletul de partea bucuriei pe care o încercăm amândoi, că seriozitatea mea este reală în toate declarațiile pe care ți le-am făcut ori ți le fac, că mă bucur chiar și numai la gândul că ne atingem. Binecuvântez faptul că ne-am reîntâlnit. Ne așteptam. Numele tău are o rezonanță aparte în mine și cred că venim în continuarea multor minuni comune pe care nu ni le mai amintim. Nimic nu e-n defavoarea noastră și aș vrea ca în primul rând POEZIA să ne aleagă. Nu pot fi tot timpul al cuiva, mereu am nevoie de o independență sigură; am trăit mereu singur și îmi iubesc acest pustiu – chiar dacă trăiesc împotriva lui. Poeții nu trebuie să fie niciodată familiști. Nu au cum să fie. Excepțiile sunt rare. Refuz să mă gândesc la astfel de lucruri. Ciudat, deși ador copiii, nu vreau să am copii. Un copil nu e o bucurie dacă nu ți-l dorești. Eu nu doresc să am copii. E ceva tare amar și ciudat în acest sentiment al meu, însă așa simt.
M-am născut absolut întâmplător, am trăit tare aiurea, sunt incapabil de a fi altceva decât ceea ce sunt. Cărțile m-au modificat mereu și, de fapt, eu nu pot trăi în afara bibliotecii. Sunt atât de amestecat în aceste rânduri încât sper că nu te sperii. În fond, știm tare puține lucruri despre noi. Nici nu trebuie să știm totul, e drept, însă este foarte important să avem încredere unul în celălalt, să ne respectăm ciudățeniile, să nu uităm că ne scriu alte lucruri decât pe cei din jur. Nu știu nimic altceva să „fac“ decât POEZIE și nici nu vreau să fac altceva. Sunt stăpân numai pe propria-mi moarte. E unica și definitiva claritate. De ce-ți voi fi spunând astfel de lucruri ușor retorice, triste prin aroganța cu care se înșiruie?! Sunt un om bun. Poți fi sigură de aceasta. Și-s bolnav de mine însumi. Prea singur, sunt infidel! Un paradox. Aș fi mâhnit să ne iubim doar din curiozitate. Aș prefera să nu ne vedem dacă riscăm să ne complicăm. Dar cu tot sufletul simt nevoia de a te iubi și mângâia, de a trăncăni, de a hoinări împreună. Ne leagă POEZIA. Toate celelalte sunt caduce în comparație cu ce ne dă EA. Mi-e și puțin teamă de femei. Unele m-au cerut de bărbat. Mi s-a părut aberant. Ce dracu’ să le dau eu, ce pot găsi ele la mine!? A crea iluzii false e ca și cum ai ucide. De aceea, aproape nepoliticos, sunt deschis de la început.
Dacă mor, ai să vezi, acest fapt nu va însemna sfârşitul unei eleganțe în România, cum se-ntâmplase cândva cu moartea lui Modigliani la Paris.
Iartă-mă pentru toate imbecilitățile pe care ți le spun! N-am trăit niciodată ca să plac, nu țin neapărat să fiu înțeles (știind eu că, deseori, cei care au pretenția că ne înțeleg sunt destul de idioți; vezi, de exemplu, criticii literari!), sunt incomod prin vocație.
Dar sunt prietenul tău cel mai bun din noaptea aceea și sper să nu te supăr niciodată. Doamne, ce apropiați am fi mereu dacă nu mi-ai cere niciodată să fiu altfel decât cum sunt! Mi se pare atât de frumos și emoționant că ne-am reîntâlnit încât țin mult de tot să ne batem pentru seninătatea iubirii în care, iată, deja ne zbatem înfierbântaţi.
Am să-ți mai scriu după ce primesc epistola de care vorbeai! Și poate-l găsesc și pe Rock!
Te sărut, fată dragă, cu toată viața de care sunt în stare!
Al tău,
Aurel
P.S. – Despre Daniel[1] și neprietenia noastră – altcândva!
A.
[1] Poetul Daniel Corbu.
