Borca, 10 august 1988
Draga mea,
Îți scriu câteva rânduri, ca să nu-ți mai faci probleme, deși numai așa ceva nu-ți faci – în ceea ce mă privește.
Mi-au ajuns 14 zile de spital. Voi continua să-ți mulțumesc pentru ele. Regret că am rămas cu acest sentiment, că tu m-ai adus acolo, dar nu am ce face.
E singurul adevăr pe care-l simt.
Acum știu mai bine ca oricând c-ai să sfârşeşti rău. Există, orice ai spune, o logică a bunului-simț.
Aștept să aud lucruri noi despre tine.
Ieșirea mea de acolo nu înseamnă liniște, sănătate, libertate. Am cerut să-mi dea voie să plec fiindcă altfel îmi ieșeam din minți. Nu voiau să mă lase să vin aici pentru că s-ar fi interesat prea multă „lume bună“ de situația mea și nu voiau să lase impresia că n-au avut grijă de mine.
Când au venit cu ARO-ul lui John să mă ia, când am ieșit, parcă intram într-o irealitate. Nu mă simțeam bine și o vreme am ținut ochii închiși. Pe urmă, lângă lac, aveam sentimentul că nu există ceva mai frumos pe lume decât munții aceștia plini de ierburi și flori.
Probabil că voi sta toată luna august aici.
Nu mi-e bine deloc, în continuare, deși e cu totul altfel decât între zidurile spitalului. Continuu să am mari dureri în ceafă și să nu am siguranță la mers. Nu mă pot aventura decât până la poartă.
Domnul Matache mi-a trimis medicamente străine de care aveam neapărată nevoie (hemoragia nu înceta; hemoglobina continuă să fie foarte mică; anemia e „agresivă“; rana de la stomac îmi impune un regim alimentar draconic) și trebuie să cred că îmi vor și face bine.
Sunt mulțumit că sunt singur, că nu mă sâcâie nimeni.
Pot citi.
Din trei în trei zile, Paia are voie să vină la mine câte o oră – o oră și jumătate. Îmi aduce câte un braț de flori și mă roagă, când te invoc, să nu mă mai gândesc la Irina.
Sigur, ura tuturor acestor oameni care știu ce ai făcut încă nu te atinge, ești imună. Încă.
În spital, în ultimele zile, îmi venea mereu în gând seara aceea când ne întorceam de la Liviu Antonesei și un om de lângă noi a alunecat sub roțile tramvaiului. M-am tot întrebat, din cauza insistenței amintirii acelei seri, dacă nu cumva e singura clipă în care am trăit împreună cu adevărat. Mă răvășise cumplit imaginea aceea. În fond, spitalul a fost un fel de tramvai în care (sub care) am alunecat brusc. Mă vei fi împins tu?! Îmi pare rău că m-ai lăsat toată luna iulie să cred că tu m-ai împins.
N-am să pot înțelege niciodată atitudinea ta profund cinică din acest iulie. Nu-ți făcusem niciun rău, sunt un om de calitate indiferent de opinia ta mic-burgheză, te bucurai de iubirea mea extremă – și totuși nu vedeai decât că „justițiarismul“ meu întinde coarda.
Nu-mi fac mari iluzii c-o să-mi revin.
Sunt foarte afectat, în continuare, de halul în care am ajuns datorită ție. Explicațiile tale „logice“ n-ar avea acoperire.
Ai considerat că sunt un nimic, un rahat, dialogul l-ai expulzat dintr-o evidentă atitudine stalinistă. A propos, vei fi auzit că la Moscova s-a cerut scoaterea osemintelor celui „mai odios criminal“ din zidurile Kremlinului și înălțarea unui monument în memoria victimelor stalinismului.
Iată, mai devreme sau mai târziu, dreptatea este a celor „excluși“, a celor împinși sub tramvai.
Dacă nu-mi revin va trebui să mă întorc în spital, va trebui să suport o operație, va trebui să-mi asum orice risc.
Nu voi sfârşi în a-ți mulțumi pentru totul.
Sunt convins că nu te înduioșează absolut deloc ceea ce mi s-a întâmplat, ba crezi chiar că nu ai nicio vină, că eu am fost prostul. Ești liberă să-ţi înalți toate nonșalanțele și bucuriile și îmbrățișările de acum pe cadavrul meu.
Roagă-te să nu-mi revin! Pentru că așa cum aș putea să te iert (!?), la fel de bine simt că te voi pedepsi.
Nu pentru tot ce mi-ai făcut mie, ci pentru bătaia de joc la care ți-ai permis să „supui“ poezia, buna-credință, bunul-simț, caracterul, principiile, morala!
Ai știut din augustul trecut că nu-s un om comod, pe care orice fufă îl poate murdări cu noroi. Nu spun că ești o fufă, ceea ce și așa nu ar mai conta, se pare, ci că am crezut mereu că nu poți fi în stare de ceea ce ai probat în ultimele luni. Nu-mi venea să cred ceea ce-mi spuneau și ceea ce mi-au scris prieteni de-ai tăi, prietene de-ale tale! Te priveam și-mi spuneam că nu se poate ca un chip atât de plăcut să ascundă perfidie și nesimțire, un joc dublu murdar. Și acum ce să mai cred?!
Nu mă pot deplasa, nu pot da telefoane.
Bogdan nu a spus c-ar fi murit Alina, dar am avut un sentiment că despre ea este vorba. Numai atât te rog:confirmă-mi dacă e într-adevăr așa! Ca să mă rog pentru sufletul ei!
În spital am înțeles că uneori estetica nu face două parale, că uneori nu există decât respirația rară, tavanul și Dumnezeu.
În iarnă mi se părea că mă creștinezi. Era un sentiment profund, de-a dreptul nobil. Dar cum să mă fi creștinat un om mincinos?!
Am recitit o scrisoare în care-mi povesteai scene din filmul cu Iisus. Cum puteai să spui acele lucruri, când te poți purta cu oamenii fără niciun Dumnezeu, neînţelegând nimic din condiția celor care suferă, a celor care mor pentru ceva nobil (nu pentru rochii, video sau lectori francezi, fie ei oricât de imbecili!)?!
Da, sunt retoric într-o groapă.
De fapt, sunt infinit de trist, de pierdut!
Mă gândesc tot timpul la „Mesagerul“.
Mă culc și mă trezesc cu gândul la el, uneori plâng de neputința fizică și intelectuală în care mă aflu acum.
Uneori scriu în transă, bolnav în tot felul. Poeme platonice, de subterană, de muribund.
Nu-s disperat, sunt numai nemulțumit.
E atât de stupid să mori pe neașteptate, fără să-ți fi scris cum vrei cartea în care crezi cel mai mult!
Și de ce?! Din cauza unei femei în care ai crezut mult!
Și, desigur, din cauza unui tiran.
Mi-e atât de greu să accept că e vorba de tine și de mine!
Era atâta lumină (și noblețe) în ceea ce ne lega!
Și tu mimai totul!
Și eu nu vedeam!
N-ai nicio remușcare și luna iulie este cel mai bun argument în acest sens.
Crezi te jignesc cu multe din spusele mele. Bine, dar jignire e atunci când spui un neadevăr despre cineva, când abuzezi și vulgarizezi. Or eu nu așa ceva fac. Eu constat doar ceea ce tu faci, ceea ce tu spui contrazicându-te (vezi iunie!) de la o epistolă la alta.
Nu te mai preface că suferi vreun pic pentru mine! Te vei fi prefăcut și la moartea Alinei (deviza casei voastre: „Nu te implica! Fiecare cu ale lui!“)!
Zeii văd.
Eu nu-ți doresc în niciun caz fericire. Tu ai nevoie de un impas, de ceva rău, ca să poți fi om. Acum ești o fantoșă parcă, iar ai tăi sunt păpușari staliniști. Ce spuneai despre ei, ce noblețe păreai să probezi, ce te revoltau opiniile lor! Și ce refacere de portrete!
Nu vreau să fiu rău, deși aș putea să te înțeleg numai dacă aș ști că traversezi un rău mare.
Ți-am scris pentru că nu te pot uita deloc, pentru că vreau să-mi spui ce-i cu Alina și pentru că poate n-am să te mai văd niciodată (variantă care, firește, ți-ar conveni cel mai mult!).
Ferește-te de prietenii mei!
Nu-ți doresc bucurie, pentru că din perspectiva de acum nu mi se pare firesc să-i doresc bucurie unui om rău. Nici măcar din politețe. Politețea e pentru oamenii loiali și pentru… snobi.
Aurel
