Borca 23 – 24 ianuarie 1988
Dulce Irina,
De fapt, mai zilele trecute te-am mințit oarecum. Pentru că am fost mult mai trist și mai amărât decât ar fi putut spune scrisoarea aceea. A bătut un fel de vânt de moarte și am fost paralizat zile în șir de acel vânt. Aveam tot timpul sentimentul că se va întâmpla ceva rău și că nu pot opri acel rău. Aveam sentimentul că eu sau un om foarte apropiat va muri, și îmi era imposibil să scap de acel simţământ. Nu m-am plâns. Am scris. Doamne al lor, am scris. Poate că m-am simțit prea singur în ultimele zile, poate că totul a fost amplificat de o „revelație“ à la Jaromil[1] din Kundera – care m-a silnicit până la a-mi pierde calmul de tot, poate că și romanul de 680 de pagini al lui Llosa[2] – în orice caz, cel mai atroce roman pe care l-am citit vreodată, din moment ce aproape la fiecare cinci rânduri i se taie gâtul cuiva – să fi fost „de vină“. Nu erai aici. Și am ascultat muzică în mod repetat pentru a mă liniști cumva. Dar numai discul cu muzica lui Mikis Theodorakis[3] a avut efect sedativ.
Am primit plicul tău și lucrurile s-au mai înseninat. Și Petronela mi-a trimis un plic. În el era o frunză, atât. Pe frunză, un vers dintr-un poem al meu. M-a emoționat frunza aceea. Mi-am amintit că la New York, în ziua ce-a urmat asasinării lui John Lennon, oamenii și-au împărțit fire de iarbă în fața casei lui. Și mi-am amintit că am făcut cadou „Firele de iarbă“[4] ale lui Whitman unui colonel de miliție care a înnebunit și a fost pensionat.
Acum aud clopotele. Nu-s cele din Camdos-ul lui Llosa. Și ninge. De fapt, e o pufăială doar. Fulgi mari, duși de vânt repede, ca-n seara aceea când eram la John și ți-am arătat cum ninge. Poate că acum nu va înceta. Nu a mai nins. Drumul e uscat. Când trec mașini, se ridică praf. Este deosebit de rău că nu te pot întâlni în orele în care toate mă sugrumă. Cu tine totul devine liniștitor, în orice caz totul îmi face bine. Realmente trăiesc pe muchie de cuțit. Tot timpul îmi lipsești și tot timpul (când scriu) nu e bine (parcă) să fii cu mine. Îmi dau seama la tot pasul că sunt dificil și că m-am născut cu o hipersensibilitate care abia de mă mai suportă uneori. Tu ești singura ființă care nu mă deranjezi deloc. Vom avea întotdeauna ceva să ne spunem, să ne dăruim, să împărțim.
Vezi? Nu-s deloc diplomat. N-ar trebui, probabil, să-ți spun despre toate zilele mele negre, despre scandalul care-mi bântuie mințile în unele zile. Dar nu mă pot abține. N-am să-ți ascund nimic. Sunt incapabil să-mi amăgesc un prieten și cu atât mai puțin iubita. Sunt patetic? În alte vremuri aș fi sfârşit pe eșafod. Acum, m-am gândit mai zilele din urmă, m-am născut pe eșafod. Mă însoțești. Cum să nu te elogiez tot timpul! N-am niciun gând cât de cât mai oarecare pentru tine. Sau măcar indiferență să am. Dacă am dorințe și ambiții (!) de vreun fel, ca bărbat, ca om, ele sunt legate de tine. Simt eu mereu că nu aș mai putea iubi vreodată pe cineva mai mult. De aceea, zic iar, nu trebuie să fii geloasă. Nu ai motive. Trebuie să ai încredere în mine pe deasupra oricăror năzbâtii (cum să le zic altfel?!) afective. E firesc, poate, să mă iubească și alte fete; și ține nu doar de sociabilitate să nu mă uit la ele cu dispreț. Dar tu ești iubita mea, nimeni altcineva. Va trebui să crezi pur și simplu aceasta, nu să mă testezi, nu să te îndoiești. Când mă gândesc uneori, cu detașare, la „pericole“, știu că nu există în mod real. Pe Paia – ca să revenim la „slăbiciunea“ noastră comună – aș iubi-o poate, dacă n-ai fi tu, mai mult pentru eadecât pentru mine. Sunt ființe care se simt înnobilate, se pare, de tot ce li se poate întâmpla cu un poet, și Paia e dintre acelea, cred. Sincer vorbind, poate că-n locul ei, eu n-aș fi altfel. Sigur că-mi place să vorbesc cu ele, dintr-o organică nevoie de cunoaștere (deși, îmi dau seama, există și acea continuă „parșivenie“ de scriitor; le studiez; mi-am dat seama de acest lucru mai ales atunci când a murit Lili; m-am dus s-o văd – ! – și când am văzut-o întinsă, în rochia aceea roșie, dormind parcă, dincolo de neînțelegere și un soi de amărăciune care nu-și găsea malurile, ceea ce-mi trecea prin gând era o idioțenie pur scriitoricească – ia să văd ce simt eu pentru o fată moartă care mă iubea ca o nebună, pe care am sărutat-o chiar?!; și, în plus, o găseam acolo, ca un nerușinat, cutremurător de frumoasă pe sora ei, care plângea alături și-mi spunea că au otrăvit-o pe Lili propriile ei colege. I., sigur că orice om este interesant dacă-l provoci, dacă știi să nu-l lași în pace, însă cred că nu prefer compania fetelor pentru că le doresc. „Nostalgia“ mea pune în evidență o posibilă structură androgină, pe care nu o dată am simțit-o.
Îmi continui lecțiile de engleză, le reiau. Nu-i rău. Merge. Eu nu pot învăța „după ureche“. Trebuie să văd cuvântul tipărit. I like your name, Irina, and I Like you. E bine? I’m Aurel. How are you? Știi, eu sunt un turist acum. Nu pot vorbi ca Hamlet… Voi progresa. Sigur, nu în ritmul economiei naționale.
Mi-e frig la picioare. E mai frig în casă, acum, parcă, decât în anii din urmă. Soba e încinsă, dar, iată, picioarele mele, sub masă, resimt frigul. Dacă ai fi aici, n-aș mai scrie scrisori Irinei. Aș sta în pat. Cu ea. Te doresc uneori nesănătos de mult. Pot trăi cu nostalgia ta, sunt convins, dar acum suntem prea la-nceput, prea am stat puțin, și mi-e tot foame de tine. Ești și prea catifelată, prea caldă. Bărbații înnebunesc prea ușor. Poate că e o prostie, dar cred c-am să fiu mai fericit când n-o să-mi mai fie dor de trupul femeii, când spiritul nu va mai fi deranjat de aceste „nobleți“ înrudite cu fulgerul. Trăiesc prea mult prin cărți, prin scris și uneori m-am simțit cu totul bulversat de dorul de femeie. N-am cunoscut „infernul sexual“, cum îi zice Madonna, n-am cunoscut nici paradisul sexual, dar mi-am dorit uneori să întâlnesc o femeie cu care să mă iubesc măcar un an, și așa, continuu. Ai venit tu. Ești minunată. Și nici cu tine nu pot sta mereu, din cauza… altora. Când naiba o să scăpăm de fronturile astea, când o să fim singuri în îmbrățișarea noastră continuă?! Ești atât de dulce, doresc așa mult să rămâi cu mine; și trebuie să facem totul ca să-mi pot scrie cărțile în același ritm, să nu fie venirea ta un dezastru pentru scris. Simt eu că nu poate fi, simt eu că ești prea minunată ca să nu găsim calea ce n-ar amenința deloc Poemul, nebunia mea. Cred că am mai multă încredere-n tine decât îți pot mărturisi prin cuvinte, însă temperamentul meu zăpăcit mă face uneori să mă îndoiesc de totul. E o-ndoială poetică, probabil, constructivă, specifică „moraliștilor“, nemulțumiților, însetaților de a inventa lumea din nou.
Așa de mult aștept vara! Vara mă simt întotdeauna liber și fericit. Pentru că e cald, pentru că pot umbla pe oriunde, pentru că nu mi-e silă, pentru că vara poți fi fericit cu o femeie până la demență. Câte drumuri nu visez cu tine! Câtă frumusețe simt că ne așteaptă! Ar trebui să existe Dumnezeu acum, ca să apere vara cu noi, vara noastră!
M-am simțit cumplit în ultimele zile. Dar am scris. Nu știu (acum) cât de bine am scris, nici nu m-am uitat pe toate foile acelea. Am să le recitesc peste două-trei zile. Știu că voi fi mirat. Așa mi se-ntâmplă întotdeauna. Citesc și aproape că nu-mi amintesc când anume am spus acele lucruri.
Ar trebui să merg la București în februarie, firește! Dacă vii sigur aici, voi amâna plecarea. Și așa n-am pus manuscrisul la punct. Voi încerca să-l duc într-o formă provizorie, ca să fie acolo, ca să vorbesc cu editorii. Dar va trebui să continuu să mă gândesc la el, pentru că nu-mi place în întregime, pentru că trebuie să scot o carte excepţională. E un cuvânt idiot, acesta „excepțională“, dar nu găsesc altul pentru a spune cât de mult doresc ca această carte să fie așa cum doresc eu. Știu că poate fi o carte deosebită. Mă gândesc tot timpul la ea, când nu-mi ocupi tu mințile, simțurile.
Mi-a plăcut pasajul din Unamuno. Nu știu dacă șie și-a plăcut, știu însă că te-a mirat, ți-a atras atenția. Acea absență a „vocației suferinței“ nu poate înainta decât ipoteza… mirării. Unamuno „are dreptate“ în unele pasaje din punctul nostru de vedere. Dar textul lui este „plimbat“, ca să zic așa. să vezi textele lui Kierkegaard, ale lui Cioran, ale lui Șestov! Acolo „adâncimi“ în marginea… suferinței.
Când îmi vorbești de o prințesă blondă mirosind a portocală, mă apucă năbădăile. Pentru că prințesa nu e aici și pentru că n-am mâncat portocale de prin 1986, cred. În anii din urmă, imediat după Anul nou, plecam la București întotdeauna. Unul dintre motive era și cura de portocale pe care o urmam acolo. Un desfrâu cu portocale la care țineam cu sfințenie. Când găseam multe, le trimiteam de acolo și Tudoriței și altor fete mărunte la care țineam. În ianuarie trecut, am întrerupt șirul unor astfel de duceri. Am venit la Iași. Probabil că pentru a anticipa venirea din acest ianuarie. În București mă simt întotdeauna foarte bine. Pentru că e mare și pentru că nu izbutesc să mă plictisesc. Acolo, chiar și umblatul pe străzi, aiurea, este o mare plăcere. Prin 1976 – 1977, când am stat și am muncit în capitalie, ceea ce am făcut cu o consecvență deosebită a fost să mă duc la absolut toate expozițiile care se deschideau, prin toate galeriile și în mod repetat la cele care-mi plăceau în mod deosebit. A fost anul în care am privit cele mai multe culori, educându-mi ochiul pur și simplu. Cunoșteam atâţia pictori, discutam cu ei așa des, îmi povesteau atâtea lucruri interesante din călătoriile lor prin Europa sau America! Am revenit în munți pentru că la un moment dat m-am blocat, după cutremur, și nu mai puteam scrie. Dacă stau bine și mă gândesc, anii următori au fost foarte frumoși, deși nu mi-i prea amintesc bine. rețin doar bețiile de culori pe care mi le permiteam aici în munți, lungile plimbări, prietenia unei pictorițe, lecturile și febrilitatea cu care scriam… poezii proaste.
Am întrerupt. John a venit să vadă ce mai facem. Cu ARO-ul lor. În grabă. Acum e dimineață. E nins. Nu e prea înaltă zăpada, dar e nins. Poate că o să se mai întâmple. M-a întrebat dacă mai am bani. John. Sigur că am ! (adică: sigur că n-am!). Mi-a lăsat 300 pe masă, ca să supraviețuiesc până la sfârşitul lunii. Să supraviețuiesc cu mine însumi!
Dacă noaptea ai fi cu mine, aș fi mai sănătos. Și când încerc să adorm și când mă trezesc, aceeași dureroasă absență: tu. Îmi place să te iubesc și așa, prin scrisori (vocația mea în acest sens e dovedită), amândoi trăim mult în limbaj, dar seara și dimineața nici limbajul nu poate ține loc de îmbrățișare, de dorințe.
O completare la un citat din mine, al tău, cred eu incomplet și nu prea exact: nu m-am purtat și nu mă voi purta niciodată „urât“ cu o puștoaică. Teoretizările pe care mi le permit uneori în marginea unui asemenea subiect, nu-s valabile neapărat pentru mine. Probabil că ideal (vorbind), din punct de vedere „masculin“, ar fi să fac amor cu toate cele care mă iubesc, însă o asemenea idealitate nu se potrivește, totuși, cu natura mea androgină. Jocul e plăcut, e drept, dar amorul e altceva.
Salut și-n epistola aceasta abținerea ta de a nu face copii, cât unul din noi nu-i dorește (sau nu-i dorește în acești ani!). Până la urmă o să ajungem la concluzia că mama ta are dreptate deseori…
Baftă la examene! Prea înfometat de tine, uit că mai ai și tu probleme de rezolvat!
Aș fi încântat să vedem împreună, într-o zi, „Nazareth“-ul[5] lui Zeffirelli! Luca[6] a vrut să mă ducă acum câţiva ani la Mitropolie să-l văd. Dar nu știu ce s-a-ntâmplat atunci de n-am mai ajuns acolo!?
Pe Paia aș vrea s-o iau odată și s-o duc să vadă „Călăuza“ lui Tarkovski. Nu „Rubliov“-ul, nu „Solaris“-ul, ci „Călăuza“. Ea ar fi tulburată la acel film. Și probabil că l-ar revedea după aceea, singură.
Da, pun „Honey“ numai pentru noi, mereu! Meriți toată dragostea mea cea mare și sunt convins că numai ție ți-o dăruiesc, zi de zi.
Iar mi-e frig la picioare! Închei. Voi reveni, desigur! Spor la-nvățat!
Te sărut mult, mult, toată, toată! De-ai veni mai repede în brațele mele!
Al tău, mereu.
Aurel
[1] Personaj din romanul „Viața e în altă parte“ de Milan Kundera.
[2] Este vorba de romanul „Războiul sfîrșitului lumii“, editura „Cartea Românească“, București, 1986.
[3] Mihail „Mikis” Theodorakis (1925 – 2021) compozitor grec. A compus coloana sonoră a filmelor „Zorba Grecul“ (1964), „Z“ (1969) sau „Serpico“ (1973). Autor al „Trilogiei Mauthausen“, considerată cea mai frumoasă lucrare muzicală despre Holocaust și probabil cea mai bună lucrare a lui Theodorakis. Era considerat în Grecia ca fiind cel mai bun compozitor în viață.
[4] Volum apărut în colecția „Cele mai frumoase poezii“, editura „Tineretului“, 1967
[5] „Iisus din Nazareth“ – miniserial de televiziune realizat de Franco Zeffirelli în anul 1977.
[6] Eseistul Luca Pițu.
