Borca, 10 mai 1982
Bună ziua, Mili!
Îți scriu târziu, în ultimul timp am continuat să fiu terfelit de frigul ce nu mai pleca, de așteptarea la care mă supune (de câteva luni) editura „Cartea Românească“. Pentru că te saturi și de așteptat. Acum câţiva ani era mai ușor de suportat; dar după ce-ai scris deja câteva cărți despre care vorbesc foarte mulți oameni care le-au citit, dar aceste cărți sunt doar în manuscris, te inundă un fel de silă, se crispează ceva în seninătatea ta. Nu știu ce e democratic în a supraenerva pe tinerii poeți (care s-au dovedit buni) făcându-i să tot aștepte. Poate că unii dintre cei care răspund de destinele culturale ale țării în mod oficial ar trebui să-și amintească mai mult că au fost și ei tineri…[1]
Dacă n-ar fi scrisorile marilor mei prieteni de peste tot, oboseala singurătății ar fi în stare să mă ducă în pragul sinuciderii. Borca e și un spațiu în care oamenii habar n-au despre profunzimea unor lucruri, gesturile și opțiunile lor sunt formale, mereu minate de incompetență și pustiuri de gânduri. Despre lipsa de bun-simț aproape generală, ce să mai vorbim!?
M-a emoționat plăcut epistola ta! E bine că ți-e dor de cărți, de frumusețea aceea netrufașă, nesimulată, neplictisitoare. Eu ador Ardealul! M-am simțit întotdeauna grozav acolo. Și oamenii mi-au părut minunați. Sigur, am cunoscut Ardealul prin filieră clujeană, ca să zic așa, totuși sunt sigur că rigoarea lor vine dintr-un plus de gândire, în timp ce oamenii Moldovei sunt mai repezi și mai puțin cugetați. Totuși, mai profunzi – și asta vine dintr-o sărăcie…[2]
Caută să-mi vorbești despre Ardeal, despre oameni, despre prejudecăți. Dacă se poate.
Trăiesc un timp în care până și prietenii îi substitui scrisului – fiecare prieten apare într-un fel sau altul, în ceea ce scriu. Cărțile mele sunt neliniștite și triste, mi se spune chiar și că întind prea tare coarda, de aici riscul nebuniei. Pot fi liniștiți, voi rămâne sănătos! Cel mult pot muri! Sper că nu de silă, cum se moare acum în special.
Nicio grijă, vei primi cartea mea atunci când o să apară! Celelalte or să apară mai repede. Va fi cum voi dori, sper! Deși mi se va cere să renunț la anumite texte, din motive politice. Nu știu ce-i cu ei, eu sunt un bun român, nu o lichea! Dar poți fi înțeles greșit, se pare. Mai ales acum, când, vorba unui prieten, riscăm să batem din palme și prin somn.
Îmi petrec zilele citind numai în franceză, multe cărți rare aduse de la oameni deosebiți. Coranul („le Koran“), Emil Cioran…[3]
N-am timp acum să-ți dau o listă cu cărți pe care să le citești, o voi face data viitoare (atunci sper să nu mai întârzii), totuși îți recomand orice de Dostoievski, pentru toate anotimpurile.
Aștept vara! Aici în munți e cald de pe 3 mai! N-am mai trăit luni așa reci niciodată. Voi pleca la mare, sper. Oricum voi pleca! Mi-e dor de mulți oameni și de multe locuri rare.
A apărut „Istoria literaturii…“ a lui Călinescu, poate-o procur prin D.R. Popescu. E o carte care nu trebuie să lipsească din biblioteca nimănui.
Uite, îți pun un poem care a apărut în ianuarie în „Cronica“[4]. Vei constata, nu mai sunt ca pe vremuri. Dar sunt eu, pe un drum pe care-l aprofundez zi de zi!
Îți doresc pace și bucurie acolo!
Aurel Dumitrașcu
[1] Lipsă în manuscris.
[2] Lipsă în manuscris.
[3] Lipsă în manuscris.
[4] Poemul menționat lipsește din manuscris. În „Cronica“ nr. 4 din 22 ianuarie 1982 Aurel Dumitrașcu are publicate poemele „Iarna trecută în labirint“, „Toamna din fotografii“ și „Carnete maro“.
