La începutul anilor ’80, într-un sat din nordul Moldovei, un tânăr poet – considerat de critica vremii „cel mai important poet al noii generații“ își îmblânzeşte cafardul prin două metode infailibile: lectura și muzica. Dacă, datorită lecturilor zilnice, reușește să se impună ca poet, muzica îl face să poată duce la îndeplinire cel mai important vis al său: rămânerea definitivă în satul și în țara sa natală.
Rândurile de mai jos, extrase din jurnalul inedit al marelui poet Aurel Dumitrașcu, dovedesc din plin acest lucru.
Fabian Anton
11 iunie 1979
Este tare important să știi să „privești“ cântecul!
22 sept. 1979
Atâta timp cât pot asculta muzică nu pot pierde deloc legătura cu lumea fabuloasă a nepipăibilului, lume în care, fără a deveni un individ abstract, mi se întâmplă mare parte din îndoieli, certitudini; existență spirituală pur și simplu. E atâta fericire în muzică!
1 august 1980
N-ai nicio stimă pentru muzica „disco“. Este atât de subțire și lipsită de personalitate încât nu întâmplător proliferează în rândul celor care cred că arta e ceva tare ușor.
24 august 1980
JOE DASSIN
Joi, 21 august, la Papeete, în Tahiti, în vârstă de 42 de ani, în urma unei crize cardiace a încetat din viață Joe Dassin. Îți plăcea să-l asculți. Îl văzuse de curînd într-un show la TV. Când moare un om al muzicii nu poți să nu fii înlăcrimat. Aceste dispariții dor decât dispariția unui vecin pașnic pe care-l cunoști de o viață.
29 august 1980
Aseară ai ascultat o emisiune la radio: „Radio-Cenaclu“. Realizator: Adrian Păunescu. A cântat o oră Zoe Alecu. O voce excepțională! Bocetele ei sunt cutremurătoare. Unele inflexiuni ale vocii ei aminteau de Maria Tănase.
Încă o emisiune pentru care îi spui „Mulțumesc!“ domnului Păunescu. Tu crezi că el face mai multe lucruri bune decât rele. Numai imbecilii îl detestă.
Asculți Zoe Alecu (aseară l-ai rugat pe Nicușor Șofron, are casetofon, să înregistreze muzica Zoei; și a făcut-o!) ți îți spui că FERICIREA se numește și asta. Fără doar și poate.
1 sept. 1980
TV a prezentat un show Joe Dassin. Ai ascultat și privit cu emoție. Când s-a terminat ai rămas cu sentimentul că cele mai frumoase melodii franțuzești din ultimul deceniu au fost cântate de Joe. Într-adevăr, muzica lui era copleşitoare, mergea la suflet. Încă o moarte pe care n-o accepți, pe care n-o înțelegi.
2 septembrie 1980
Sunetul care-ți amintește cel mai mult și inevitabil copilăria este cel scos de o pasăre: alunarul.
14 septembrie 1980
Singurele valori ale muzicii populare de la noi, de la Maria Tănase încoace, se numesc fără doar și poate numai așa: Sofia Vicoveanca, Gheorghe Zamfir, Dumitru Fărcaș, Ioana Radu, frații Petreuș – oșenii în general, Radu Simion, Ion Lăceanu (ca instrumentist) și Irina Loghin (care poate că e mai mult o perpetuă plăcere decât o valoare propriu-zisă). Sper că n-am uitat pe niciunul din cei demni! Deși am senzația că da!
Cântecele lui Zoe Alecu sunt niște bice cu care doresc mereu să fiu bătut. Merită!
19 septembrie 1980
Am ajuns să iubesc Grecia ascultându-i, mai întâi, muzica. Paradoxal, dar așa-i!
20 septembrie 1980
Piatra Neamț. Te-ai dus pentru banii de drum. Drumul la Sighet[1]. Ai trecut pe la Adrian[2]. Cartierul Lenin. Blocul 8. Apartament 45. S-a aranjat singur. Te bucuri. Stai toată după-amiaza cu el, ați vorbit mai mult despre femei. Fusese în schimbul de noapte. Era obosit. Totuși v-ați dus la un film pe care tu îl mai văzuseşi: „ABBA“. Dar muzica este reconfortantă!
21 octombrie 1980
La televizor: un mic recital excepțional al bihorencei Florica Duma!
18 noiembrie 1980
Azi e-n 18 noiembrie 1980. Acum exact 10 ani murea un muzician de neuitat: Jimi Hendrix. Da, muzician. Pentru că a rămas printre puținii oameni ai „noii muzici“ care știau să emoționeze, să convingă, să spună nu numai sunete cu chitara, să dea flori cu sunetele sale. Mi s-a părut întotdeauna că Hendrix nu doar cântă, nu doar își mișcă degetele pe corzile chitarei (acest instrument trăznit!), ci scrie o poezie profundă a sunetelor.
Zece ani! A rămas doar regretul că nu-l mai putem vedea. Că-l ascult destul de rar. Și atunci e un eveniment.
Excepțional se sfârşeşte această seară: Sergiu Celibidache dirijând! Mare artist! Mare artist! Copleșitoare seară de muzică!
9 decembrie 1980
John Lennon a fost împușcat la New York. De un tip căruia refuzase să-i dea un autograf. Ai crescut cu muzica „Beatles“-ilor în sânge, moartea acestui muzician excepțional te-a șocat. La școală ai suspendat orele de literatură într-o zi. Pentru a le vorbi copiilor despre John Lennon. Și pentru a plânge,
20 decembrie 1980
E sâmbătă, 20 decembrie 1980. Ora 19.30. Aproximativ. Asculți John Lennon la „Vocea Americii“. Și plângi.
21 decembrie 1980
Din nou duminică minunată: Herbert von Karajan și muzica lui Johannes Brahms!
Asculți și nu mai vrei să auzi nimic altceva!
23 decembrie 1980
Asculți muzica lui John Lennon. Și taci. Amintindu-ți că despre el s-a scris cândva că „… a trezit o întreagă generație, care n-o să mai fie niciodată cuminte și ascultătoare!“ Și cum să nu fii cu John, cum să nu te doară plecarea lui absurdă, când el este cel care a spus: „Give peace a chance!“, „Închipuie-ți un pământ fără granițe, toată omenirea înfrățită și doar un cer albastru deasupra – știu, o să-mi spui că sunt visător, dar nu sunt singurul!“ Și „nu, nu vreau să fiu soldat, mamă, nu vreau să mor!“
Va urma
[1] Aurel Dumitrașcu fusese premiat la Concursul de Poezie de la sighetul Marmației.
[2] Poetul Adrian Alui Gheorghe.
