Gura Humorului. În ziua de 23 august, ți se pare un oraș străin și rău.
Doi soldați beți se agață de un tânăr și acesta din urmă se apără lovindu-i până la însângerare fețele și prostia. Oamenii privesc de parcă s-ar gândi cum cad frunzele.
Piața e verde și roșie și femeile acelea grase te invită să cumperi.
În autogară, aşteptând să luați un autobuz spre Câmpulung Moldovenesc, câţiva oameni se bat precum chiorii, lovindu-se cu coase, cu halbe de bere, trăgându-se de păr și izbindu-se de lăzi și de caldarâm. Atâta silă poate aduna ochiul tău privind sălbăticia și nimicnicia!
Te așezi pe sacul cu unul din corturi și-i scrii Tudoriței.
Plouă mărunt. O ploaie mocănească, slută de inadecvare.
Până la urmă ajungeți cu un tren personal în Câmpulung Moldovenesc.
Aceeași ploaie și aceleași zâmbete. Urcați cincisprezece kilometri, prin ploaie, pe un drum sinuos și noroios, veseli totuși. Muntele, casele câmpulungenilor, copacii mustoși. Și apa. Și pietrele. Și o căprioară la marginea unei păduri – o bucată de lună..
În timp ce coborai, sâmbătă, culmea Stânişoarei, deși limpezit de drum și singurătate, ți-a fost teamă să nu înnebunești. Aceleași repetate cuvinte aparţinând alor tăi te duseseră într-o stare de nedescris, o epuizare psihică extremă.
Poate că plecarea te-a salvat.
Urcând spre Rarău, ți-a fost teamă de tine din nou. Ți-a fost teamă și, ca să uiți, i-ai surâs morții. Ea semăna cu un pod, dar trecea peste o nălucă.
Vârful muntelui era-nvăluit într-o ceață groasă. Era rece și Pietrele Doamnei nu păstrau nimic din cumințenia ce le-o știai din ilustrate. Păreau lovite și dezorientate printre brazii aceia strălucind de apă, în timp ce ploaia continua să cadă precum o boală.
Ați băut cafea și bere în restaurantul hotelului, ascultând muzică și uitându-vă la femei. I-ai scris câteva rânduri Tudoriței pentru a te despărți de ceață.
Se anunța o noapte foarte rece și erați dispuși s-o treceți proliferând încrederea drept seninătate. Liniștea muntelui, în ciuda unei anumite ostilități meteorologice, îți dăruia detașarea necesară pentru a te hârjoni cu gândurile zeilor.
Îți rămăsese în minte limpezimea izvoarelor de pe Rarău, o limpezime aproape anormală. Ai băut apă din toate, în liniște. La începutul acelei nopți, limpezimea izvoarelor întâlnite în drum te încălzea.
Ați instalat corturile după o culme, între brazi, feriți de vântul nespus de rece care secera. Era totul foarte ud și ați aprins greu focul. Dar victoria focului însemna înfrângerea acelei nopți.
Prietenii tăi erau liniștiți și preocupați de treburile gospodărești specifice acestui fel de turism, focul încălzea ceaunul cu o mâncare de mazăre gustoasă.
Totuși n-a mai plouat toată noaptea. Și, feriți de vânt, parcă nu a fost prea rece în cort. Înveliți în saci de dormit, cu multe pulovere pe voi, ați dormit ca niște copii.
Tu ai dormit cu Radu, într-un cort roșu și încălzit de respirația voastră.
O noapte pe Rarău, o noapte de la care ai învățat că omului îi este teamă de frig dar sfârşeşte prin a se împrieteni cu dracii.
Cețurile vă închideau parcă. Auzeai vântul umflând pădurea și rafalele de ploaie prăvălite peste cortul vostru.
Focul a murit spre miezul-nopţii. Era singur și nu mai putea trăi.

Din volumul în curs de apariție
„Cuie bătute pe cruce. Jurnal 1970 – 1982“