„De luni mă simt ca o oaie“
T.
Bună seara, T.!
N-am vrut să recunosc în aceste zile cât de bolnav sunt; n-am vrut să recunosc mai ales față de alții.
Și totul pentru că am prea mult bun-simț, se pare, și nu vreau să-i mai îngândurez și pe alții cu durerile mele.
Astă-noapte am supraviețuit unor dureri anormale, puțin ieșite din comun. Cât de mult trebuie că te iubesc dacă azi mai aveam puterea să-ți zâmbesc, să fiu atent cu tine!
N-am înțeles însă de ce la ora 1, deși ți-am spus acolo pe hol să „stai puțin!“, nu ai așteptat, plecând imediat. Să nu fi auzit că am zis să stai puțin?!?
Voiam să-ți dau ceva, să mai schimb un cuvânt cu tine fiindcă mîine-dimineață voi pleca la Târgu Neamț, la spital. Trebuie să aflu cărui fapt se datoresc acele dureri ieșite din comun.
Sper ca noaptea aceasta să nu fie la fel!
Deci, voiam să te mai aud rostind măcar un cuvânt înainte de a pleca. Poate că nu am ceva foarte grav, dar la fel de posibil e și că s-ar putea să am. De aceea voiam să te mai aud spunându-mi măcar un cuvânt. Poate că nu așteptam să-mi spui „să vii sănătos!“, mai ales că tu nu obișnuiești să-mi faci urări de bine atunci când îmi merge rău, dar voiam să te mai aud puțin.
Sper că durerea nu m-a făcut mai răutăcios în aceste zile, fiind vorba de o tot mai pronunțată nevoie de adevăr, de sinceritate.
Am nevoie de sinceritate, de adevărul zilelor pe care le mai avem de trăit.
Durerile acestor zile îmi spun o dată-n plus că totul e relativ și că nu se poate trăi fără certitudini.
Un chip care își păstrează surâsurile doar pentru mărunțișuri este un chip care se şterge inevitabil de pe ceruri.
Voi detesta toate toamnele care mă fac sărac și plâns, singur și alungat.
Și voi detesta toate toamnele în care-mi voi aminti de tăcerea ta de acum, de superioritatea inexplicabilă cu care-mi tratezi sentimentele.
Aceasta e o zi în care nu mai am ce-ți spune, o zi în care-mi ajunge că încă sunt viu și că mai pot asculta o sonată de Beethoven.
Rămâi cu bine, fată mută! Și cu cine vrei într-adevăr să rămâi. Mă bucur că sufletul meu a învățat să nu se mai roage!
„Ca să mor liniștit, pe mine
Mie redă-mă!“
Aurel
Borca, 8 noiembrie 1983