În „Arhiva Aurel Dumitrașcu“ se păstrează un caiet manuscris de 72 de pagini, intitulat „Scrisori provinciale“. Este vorba, după cum vom vedea, de o serie de aforisme ușor cioraniene, extrase de Aurel Dumitrașcu din vasta corespondență expediată către prietenii săi. Fiecare aforism este datat, ceea ce ne-a arătat că avem în fața noastră o serie de texte extrase din corespondența anilor 1977 – 1978. Din păcate, deși am contactat majoritatea destinatarilor, nu am reușit să găsim niciuna din scrisorile expediate. Se vor fi păstrat oare? Pînă vom lămuri pe deplin acest aspect, le oferim cititorilor o primă parte a „Scrisorilor provinciale“, exact așa cum au fost ele gîndite de Aurel Dumitrașcu și, să sperăm, cum se vor regăsi, curînd, în paginile unui nou volum al seriei „Biblioteca din Nord“.
Fabian ANTON
SCRISORI PROVINCIALE
Acel ceva care ne bucura zilele și când „la dolce vita“ părea amară și noi o dam dracului.
Zăpada, fecioară care mă face să tremur, s-a întins fără pic de rușine pe umerii caselor, pe umerii țăranilor. Caut căldura-n poeme.
Libertatea-i prea sfântă.
Sunt sătul de obișnuințe. Și oare căsătoria n-a devenit o obișnuință-n veacul ăsta?!
Libertatea lui. Viking frumos!
Pentru mine, viața unui om e o certitudine la care țin sincer.
Mă bucură discurile tale cu pâine simfonică.
Blestemat știu că sunt.
Un „loc“ unde curge sânge nu mai poate fi pur.
…nu cred că încăpăţânaţii se schimbă ușor.
…privesc moartea cu indiferența calului sătul.
Sfidez. Dacă n-aș sfida ce e urât pentru mine, n-aș fi pătimaș în provinciile purității.
Eu, oricum, nu voi purta niciodată cămașă scrobită.
Știu să mă purific cu lumina ploii.
Nu vreau să fiu ajutat, dar vreau să contez pe cinstea unor OAMENI.
…baricada celor ce vin simpli și siguri.
Oricum, POEZIA e mai mult decât viață. Pentru că rămâne. Pentru că nu moare.
Uitând, pe moment poți trăi, fiindcă să uiți tot timpul nu vei putea niciodată.
Plutesc, plâng, râd, mă revolt și tac. Tu mă poți înțelege. Pentru că scrii.
Sunt trist. Deși zâmbesc tot timpul.
Totul e de sticlă, aici.
Mi-e frică de bătrâneţe! Mă gândesc că decât s-o apuc mai bine mor.
Nu mai pot dovedi decât că mă dor multe.
…mă cred pur când iubesc.
Tu ești cel mai frumos și cel mai dramatic, în același timp, motiv al tinereții mele. Azi sunt convins.
…vacanța aceasta vreau să fie frumoasă.
Aici, în munți, totul e greu și totul e ușor. Depinde cum privești.
…nu pot rămâne decent în fața frumuseții.
Vezi, să nu iei cuvintele mele ca pe niște frunze dezmierdate de un copil.
De multe ori încăpăţânarea înseamnă iubire sinceră.
Nu există dragoste fără pasiune.
…Nu poți trăi de dimineață până seara din amintiri. Oamenii se simt fericiți când au certitudini.
Dacă toți de pe lume s-ar gândi ca mine că pacea vine din iubire, poate am asista la o îngropare generală și definitivă a armelor.
Niște ochi albaștri, blegi de blândeţe, ca ai mieilor, nu ar putea fi greșit înțeleși.
…să nu-ți fie silă de cuvintele mele, aș vrea.
Și-ncă ceva! Du-te până la fotograf! Și trimite-mi o poză cu tine!
Sunt tot înalt și subțire.
Nu pot să mă schimb. Cel mult pot să mă tulbur.
Nu pot renunța la nimic. Însă am căpătat un verb plin de armuri: VREAU.
Sunt și eu un om. Nu știu cât îmi pot duce întrebările.
Amănuntele mă captivează. Pot să trec și să nu văd un brad. Dar melcul din iarbă îl văd. Și-i dau „bună ziua!“
Prin tot sângele îmi plutește o carte.
Nu vreau să surprind. Vreau doar să le reamintesc oamenilor că-s oameni și că trebuie să întoarcem capul spre totul, spre toți.
…fac totul ca să nu mi se topească aripile.
Trimite-mi câte o plută cu nuferi, câte o lebădă!
Salută-l pe Marian! Pune-i o pană de colibri în păr! Să fie de la mine.
…Îmi pun și eu foarte multe întrebări. Și încep să devin trist.
Să nu uităm că trecem o singură dată. Restul e doar iluzie. Sau, poate, împăcare.
Revino cu ploi.
Poezia nu se va împăca niciodată cu critica. Poezia – o lume diafană. Critica – un cal de care se iau toți. Potcovari există. Dar și călăreți proști.
Zgomotul împrăștie ce e cenușiu. Deci și ce avem în creier. Urechile nu trebuie să fie o casă generoasă pentru banalități și timp pierdut aiurea.
În ziua când voi reuși să-mi înfrâng muzicalitatea din finalurile poemelor (din acest motiv aproape toate fiind ratate) voi fi un învingător. Însă nu voi părăsi baricada.
Oamenii sensibili suferă cel mai mult.
Sunt cinstit. Chiar și în intimitate.
E ziua lui Eminescu. Voi tăcea minute în șir. Tu nu?!
