Nu cunosc copac mai încăpăţânat decât salcâmul.
De ce?
Pentru că am ocazia să-l URMĂRESC.
La poartă avem mulți salcâmi. Puși de tata.
Sunt tare frumoși, ca toți copacii care vor să ajungă la cer, ca toți copacii, în general.
Și, spuneam, cresc.
Dar în fiecare an (aproape) vin niște lucrători de la „electricitate“ și-i taie, îi taie tare rău, fără milă, ca niște barbari îi taie; și niciodată nu e nimeni acasă să vadă ce fac ei.
Doar spectacolul dezolant al crengilor mari căzute în toate direcțiile, unele mai ţinându-se într-o coajă, spânzurate.
Trupul salcâmului e numai răni, m-am gândit cum ar arăta un om dacă ar fi lovit la fel, cu același cinism!?!
Și salcâmii aceștia, deși tăiați an de an, nu se usucă. Își formează din nou coroana, cresc, trăiesc din nou.
Câtă frumoasă încăpăţânare!
Ce lecție le dau oamenilor acești copaci cu țepi, dar cu personalitate, mândri!
Marin Preda este scriitorul român care a introdus salcâmul în literatură.
Poate că salcâmului nu i-am adresat toate întrebările. Și cu siguranță nu i-am ascultat și învățat toate lecțiile.
O dată-n plus, ajung la concluzia că, în ciuda tuturor speranțelor, omul este o ființă cinică, prea cinică uneori.
Din volumul în curs de apariție
„Cuie bătute pe cruce. Jurnal 1977 – 1982“
27 august 1980
