Borca, 20 februarie 1987
Dragă Magda,
Nu țineam să-mi scrii neapărat, dar nu mi-ar fi plăcut să nu-mi fi scris.
Găsirea tonului just rămâne, se vede, o problemă pentru toate taberele și indiferent de teritoriile din care „vin“ aceste tabere. Mă gândesc, însă, că nu tonul este important între doi oameni care-și vorbesc (deși își pot și cânta, ca-n „Neamul Românesc“ al lui Iorga!), ci numai ceea ce-și spun.Â
În după-amiaza aceasta, ușor deturnat de un vin bun (deși eu nu beau aproape niciodată; nu-mi place!), ușor inhibat de întârzierea cu care-ți scriu și destul de amărât de sănătatea mamei (praf și pulbere-n ultimul timp), s-ar putea să nu găsesc, la rându-mi, tonul adecvat.
Aducerea în discuție a tonului ține, totuși, de colocvialitate, dacă nu de o anumită teamă de a nu fi ridicoli.
Ai toate motivele să bifurci în marginea… motivelor unei potențiale corespondențe între doi poeți, dar nu sunt de acord decât în parte cu „temerile“ tale. O spun mereu și eu: o corespondență care nu are nimic constructiv în sine, e inutilă!
Pe vremuri, când Emil[1] (cel germanizat acum) îmi scria, hotărâsem să ne scriem strict în marginea lecturilor și a culturii, „lumea literară“ lăsându-ne reci. Dialogul nostru era profund și constructiv. Pe urmă el a plecat.
Telefonul depersonalizează, el este doar un fel de „basic english“, neatingând niciodată „tonul Will“. Cel puțin așa este din punctul meu de vedere.
Nevoia de comunicare ține de firesc, totuși. Mai ales atunci când scrii și scrisul nu e un reflex al unei anumite naturi maladive.
Mă raportez numai la cultură și, în acest sens, aici în munți eu sunt un mut în relațiile cu oamenii. Toți prietenii mei și toți oamenii pe care-i iubesc (cu mici, tare mici excepții) nu sunt aici. Nu-i pot căuta prin telefon. Telefonul e necesar, dar e detestabil în același timp. Epistola a rămas, deocamdată, unica posibilitate de a crede că nu sunt singur. S-ar putea detecta în atitudinea mea o anumită sensibilitate tradițională guvernată însă de o conștiință modernă. E discutabil chiar și acest fapt.
Există contrareplică la orice.
De fapt, eu îmi închipui că atunci când doi oameni își vorbesc, n-o fac pentru a-și dovedi ceva. Dialogul în sine este important, teritoriile noi pe care le propune reflecției, violentarea „logicii“ cu alte semnificații.
E drept, în cazul de față, nu pot uita că tu ești o femeie și eu un bărbat. Chiar mi-am mărturisit o anumită trembolență în fața farmecului tău fizic și spiritual. Resping însă ideea de competiție între bărbat și femeie. Aș spune chiar că e o idee nouă, care, sper, nu a fost iscată de o conștiință excesiv feministă. Ce au să-și dovedească bărbatul și femeia?! Îi leagă tandrețea, prietenia, anumite ocupațiuni tangente, îi leagă uneori chiar și dezmățul, dar nu-s în competiție.
Știu eu, imun în plan matrimonial (cum sunt), s-ar putea să nu realizez că în cuști și pătrate sunt viespi și că viespile sunt întotdeauna niște creaturi nemulțumite. Nu cred, de asemenea, că un bărbat și o femeie își scriu neapărat pentru a (se) mărturisi. Doar nu-s întotdeauna pe marginea prăpastiei și nici la tribunal. Reiau și susțin ideea de dialog în sine, de frumusețe a dialogului spiritualizat.
Toți poeții sunt îngroziți de banalitate. Toată apologia derizoriului din cărțile poeților tineri nu spune de fapt decât că am ajuns să credem că, la urma urmei, nu se moare decât de silă. Ne „apărăm“ de-a dreptul în răspăr, punând în față exact ceea ce ne îngrozește mai mult.
(Aici m-am oprit. Știi ce-am făcut? Am mai pus câteva lemne în sobă și focul continuă să duduie. O familiaritate pentru care uneori merită să stai și izolat.)
Ești profundă în cam tot ceea ce zici, ai argumentele tale, dar, repet, unele din zicerile tale nu intră în concordanță cu modul meu de a gândi relațiile (chiar epistolare) dintre poeţi.
Vorbești de o anumită posibilă „mărturisire dezgolitoare“, înțeleg eu inadecvată cel mai des între doi poeți, dar de ce s-ar „teme“ un poet de alt poet, ce-ar avea de „ascuns“, în ce sens ar fi „imposibilă“ o corespondenţă?!
Niciun poet serios nu e-n competiție cu alt poet, eu zic că nici măcar cu el însuși – întrucât nu este important să vrei să scrii „minuni“, ci să poți să le scrii.
Mizez atât de mult pe buna-credință a celuilalt (nu din naivitate, evident), tocmai pentru că nu am niciun „secret“, pentru că forța mea nu stă în a avea secrete (cum aveau, de exemplu, Dali și Gala lui), ci în a-mi scrie cu ultima picătură de sânge cărțile. Și nu e vorba de o atitudine pașoptistă, cu atât mai puțin arogantă, „de clasă“, ci numai și numai de încredere în ceea ce am curat în mine și pot menține curat. Știu bine că-n ziua în care mi-aș renega un anumit tupeu al „purității“ (care, vai, e apanajul sfinților și al libertinilor, mai ales!), aș fi un om pierdut. Pierdut în mine însumi şi față de mine însumi.
Lumea există și fără mine, dar pentru sinele meu lumea există numai prin faptul că mă pot raporta la ea. Orice existență e o raportare. La ceva.
Vezi, eu, în plan social, pierd sistematic.
De ce?
Pentru că sunt „recalcitrant“ și nu mă „supun“, pentru că nu admit niciodată ca demnitatea mea să treacă prin stadiul de slugă.
Aștept altceva?!
Cred în vreo negație care va schimba infernul actual?!
Se poate răspunde în fel și chip.
De exemplu, aș putea spune că, pe la noi, numai gaițele vor gorbaciza (am citit eu undeva că gaițele-s cele mai inteligente păsări autohtone), alte șanse nefiind.
Ca să nu mă depărtez de ceea ce vorbeam, relațiile potențiale dintre doi poeți („grave” cu atât mai mult cu cât e vorba de un bărbat și o femeie), aș spune că ne ține în frumusețe numai spiritul.
Nu te impacienta de posibilitatea că cine știe ce ascunde o amabilitate! Te stimez în mod real pentru tot ceea ce ești și nu am niciun interes. Înainte de toate, însă, te respect. Eu nici dragostea n-o înțeleg în afara respectului. Sigur, nu gândesc intimitatea în termeni universitari și nici nu-mi pierd vremea analizând „logica“ unui sentiment.
E drept, cu nuligestele acestea mereu puse pe păienjeneli, mai trăncănesc uneori și despre trufia hormonilor și inconsecvențele epidermice, dar teritoriile în care speculez cu poeții sunt cu totul altele.
Mă gândesc la tine mai mult ca la o carte, ca la o minune, pur și simplu nu-mi dau seama concret (de fapt, Robescu[2] zicea bine că numai stupiditatea e concretă) că ești și femeie.
La Târgu Neamţ, decorativ vorbind, erai de-a dreptul minunată, dar eu țin la tine prin ceea ce scrii. Femei frumoase sunt și-n Ciad.
Deci, revenind, deși argumentele mele n-au pretenția unei coerențe infailibile, vreau să spun că am putea dialoga fără complexe lumești.
Îmi închipui că se subînțelege și fireasca mea nevoie de dialog derivată din recluziunea-mi actuală, după cum a fi solidar cu un neîmpăcat talentat (modeste sunt numai slugile; eu știu bine că mereu mă trăsneşte leuca harului, că am scris câteva cărți imposibile din punct de vedere oficial, că mâine-poimâine crăp, dar nu degeaba; și dacă proiectăm în absolut tot ce facem?! – „vorbe, vorbe, vorbe“!) mi se pare a ține de firescul spiritului.
Eu unul zic că nu greșești scriindu-mi și că citindu-mi cărțile cu atenție chiar ai să crezi că suntem prieteni, că merită să rămânem prieteni.
Poate că sunt un bun causeur în epistole, poate că singurătatea deplină în care trăiesc de zece ani mă inhibă atunci când există public, poate că nu merit decât să fiu împușcat (ce spune Jung despre un bărbat care se visează mereu lângă un zid, pe punctul de a fi împușcat și are sentimental că e frumos – da, acesta e cuvântul – stând acolo lângă zid cu un zâmbet dulce-amar în colțul gurii!?), poate că și tu meriți să fii împușcată, dar până una alta există un Poem și Poemul acesta ne iubește pe amândoi. Restul e politică (Doamne al lor!).
Și mai e ceva: ai dreptul să taci, să optezi, să spui nu!, să faci pe nebuna.
Și ce dacă eu am un anumit cult pentru prietenie?! Și ce dacă nu m-am certat niciodată cu o femeie (deși mi-au spus toate că-s imposibil și de aceea aș avea farmec și aș fi bun de spânzurat în același timp)? Și ce dacă trăiesc izolat și scriu nu știu ce? Sigur, trebuie făcută distincția între personalitatea „creatoare“ și cea „privată“ (ca să folosesc termenii lui Dilthey[3] – lucru pe care nu l-aș face niciodată într-un restaurant!), dar nu trăim toată ziua în logosferă, cum mi se pare nouă cel mai des, ci și în psihosferă (ca să zic așa).
Însăși Poezia nu e doar un descântec al limbajului, nu doar „un limbaj în limbaj“ (cum ar spune papa Valéry), ci mult mai mult.
În câte zile trăim pe dungă! Și nu cred că există POET care să țină mai mult la viața lui „ privată“ decât la cea din cărțile lui.
Frumusețea rămâne o ordine superioară, păstrându-şi chiar și voluptatea (prin receptare; pentru că frumusețea este uneori și o categorie a voluptății – cred că Ralea a vorbit undeva despre acest lucru), adunând și trecând în umbră vieți de toate nuanțele, aproape nesemnificative prin raportare la CARTE.
Numai cartea are destin, poetul nu.
O devălmășie scăpată din frâu (frâul acelui presupus Dumnezeu!) începe să scrie o carte. Și deodată lumea se schimbă. Sau, în orice caz, are toate șansele să se schimbe.
Poate că despre cărți nici nu trebuie să spunem că-s „bune ori rele“, ci doar „bine că sunt“; am o stimă aparte pentru ceea ce fac așa-zișii critici literari, dar n-am să cred niciodată că „depășesc“ opera pe care o comentează, că sunt artiști etc. sau alte bazaconii de acest fel. Barthes a dat tonul.
Dar o carte este așa cum o serie autorul. Ea nu poate fi făcută mai bună ori mai rea de enșpe comentarii! Uneori mi-e milă (vezi, un sentiment anacronic și aproape acultural!) de critici. Vedem bine câţi „critici“ serioşi au rămas la o sută de ani! Și uneori, dacă ne gândim la veacul trecut, tot un poet (Baudelaire) a spus cele mai profunde lucruri dincolo de poem, anticipând toate bolile secolului XX.
Bat câmpii. Poate.
Și Europa, de care-mi vorbești absolut minunat!
„La perle de la sphère“[4] rămâne. Pe niciun alt continent nu m-aș fi simțit ca în Europa. O Americă tehnicoloră, de mucava deseori, având ceva neserios în genul băuturilor răcoritoare, inconsistente? Dar Europa?! Pe vremuri, adică prin 1916, în „La Ideocracia“, Unamuno ( și apoi o grămadă de alți iberici – complexați?!) a vorbit despre condiția popoarelor de la margine, despre „sărăcia“ și „prostia“ lor, despre inhibiția lor, propunând în ceea ce-i privea un fel de imperialism spiritual, o hispanizare a Europei, drept unică soluție a câştigării unei anumite detașări în fața Europei.
Valéry a început să se impacienteze și el, curând după aceea, întrebându-se public „Où va l’Europe?“, Ralea (la noi) vorbea despre Europa ca „fenomen de civilizație“, Cioran (în „Schimbarea la față“ … ) neurasteniza pe seama adamismului românesc (o făcuse si Miron Costin!), dar ideea de „neurastenie a singurătății“ o luase din Kierkegaard („Traité du désespoir“), Rougemont (deh, în centrul lumii) trimitea scrisori europenilor, Caragiale pleca („nu mai suport duhoarea“! – conform „Bilete de papagal“!), Paleologu abuza vorbind despre „a fi european“ plecând de la vestimentație (dar într-un eseu nu contează ce spui, ci doar ce provoci!), alții și alții care nu-mi vin în cap acum, au treierat ideea de europenism etc., dar, iată, au rămas pe ici pe colo și sălbatici care au sentimentul că mai pot supraviețui numai dacă, într-un fel sau altul, își pot păstra condiția sau iluzia că sunt buni europeni.
Vezi, n-am nimic din condiția lotusului, care, în sens ontologic, se spune că exprimă o „stabilire fermă în posibilitățile existenței.“ (Ananda Coomarasvamy[5] zicea; poate că nu i-am scris corect numele; via Eliade).
O anumită intoleranță (pe care, totuşi, n-o absolutizez ducând-o spre tiranie) mă marchează. Uneori, însă, numai intoleranța mai poate deratiza câte ceva.
Îți amintești că domnul Caragiale, pe care îl invoci cu îndreptăţită prețuire, credea că poezia se naște din indignare, ba chiar și proza.
Când a comentat „Furtunile“[6], Constanța Buzea, dincolo de faptul că „preciza“ harul multora dintre textele din carte etc., se arăta nemulțumită de conținutul „deconcertant“ al unor poeme, de versurile deconcertante cu care încep unele texte.
Sigur, m-am expus și oricine își poate da cu presupusul. Dar mi s-a părut destul de îngust și anacronic faptul că această doamnă care face critică povestind (!) poeziile găsea inadmisibil (parcă) deconcertantul (ca să categorisesc starea de fapt) în poezie.
Pe vremea aceea, îi scriam Martei[7] (care-mi spunea că ea ar dori să fie înțeleasă) că eu, dimpotrivă, prefer să scandalizez. O întrebam: cine-s cei care au pretenția că înțeleg ce vorbești tu în poem?! Ideal este să-i sperii, să-i lași pe drumuri, nu să le devii comodă. Sigur, poezia Martei e cât se poate de tăioasă și incomodă, dar cred că ea voia să fie înțeleasă paralizată fiind de singurătatea și oboselile ei de atunci (și care continuă).
À propos de Marta, i-am transmis gândurile tale frumoase. Știu că se va bucura mult! Stă tot pe J. Bela, nr. 33, Ap. 6 – C. Napoca 3400.
Nici ei nu i-am scris la timp, deși-mi trimisese și câteva cărți pe care nu le primisem (Jaspers, Delumeau). Oricum, sper că nu ești supărată în niciun fel pentru că am tăcut o lună. Ai stat aici, pe masă, alături de Luca Pițu, Grigurcu, Paler, Antonesei și Simuț[8], cărora nu le-am scris încă din aceleași motive înșirate nu pentru a fi iertat.
Credeam că o să iasă mai repede cartea, dar încă n-a ieșit (acum trei săptămâni intrase,totuși, în tipografie – mi-a spus doamna Vulcănescu[9]).
După Anul nou n-am mai venit la București, cum obişnuiesc de ani de zile. M-am dus și am stat o săptămână la Iași. La Antonesei[10]. N-am stat la Luca[11] pentru că-i venise o prietenă. Dar ne-am văzut zilnic. Acum mi-a scris un poem al lui Sașa Zinoviev[12]. Ți-l spun și ție, dacă vrei!
Dacă n-aș avea problemele cu mama, ei ar veni des aici în munţi, pentru că vor și le și place.
Bine, îți retrimit „Furtunile…“, așa decapitate cum au apărut! De fapt, eu ți-am trimis și ție cartea, prin Dan Arsenie[13]. Ne știam de când a venit la Iaşi cu Șora, Mazilescu și Petre Stoica. Dan semăna cu Mâșkin. Așa mi s-a părut întotdeauna. Mi-era drag. Pe urmă mi-a spus că scriu precum Lezama Lima[14]. Pe urmă m-a liniștit – Lima nu era tradus la noi și eu nu știu iberica. Pe urmă ne-am mai întâlnit la București (sunt sigur că odată mi l-ai dat chiar tu la telefon!). Pe urmă nu l-am mai văzut și ceilalți nu ziceau prea multe lucruri bune ori clare despre ce face. Poate că el nu a adus „Furtunile“ și pentru tine, cine știe! Oricum, mi s-a părut tare inteligent și mi-era simpatic.
Da, sper să ne mai vedem când vin la Bucureşti. Și-ți voi aduce și „Biblioteca“ ce stă să apară. Așa, vreau să ți-o dau eu, să știu că ai primit-o, că o poți citi. Nu te amărî că-ți port un gând așa de frumos! Sunt și bărbați care rămân senini inclusiv în ziua execuției.
Nu pot transmite salutările tale „prietenilor comuni“ din Neamț. Pentru că nu suntem chiar atât de prieteni (eu cu ei). De ce? Pentru că ei au și ocupații de-a dreptul stranii, care-mi repugnă, de care m-am desolidarizat întotdeauna, ianuserii cu care nu pot fi deloc de acord. Inclusiv tu e bine să fii atentă cum răspunzi amabilităților lor. E jenant ce spun. Cândva eram tare prieteni. Dar acum nu mai suntem.
Daniel[15] a publicat cu nerușinare nenumărate versuri făcute după ale mele (știe o grămadă de lume; după discuțiile cu el, nici n-am mai vorbit multă vreme; și el a continuat să „fure“; sunt o sumedenie de exemple; – eu nu pot despărți, zic mereu, noțiunea de scriitor de aceea de caracter!), a tipărit recent tablete despre dragostea lui față de… , Sava[16] e secretar de partid (ca să vezi cu ce se ocupă poeții!), iar Adrian Alui Gheorghe (care mi-e mai apropiat) nu-și poate justifica (în sufletul meu) nemulțumirile actuale după ce-a tipărit un text intitulat „Conducătorul“ (terminat cu celebrul vers „Poporul, …, ….“). Pentru ridicolul situației (a se vedea și recentul text al lui Genaru[17], „Partidului“!) e suficient să ne închipuim cam cum ar suma (și rezona) să apară în presa engleză, de exemplu, un poem intitulat „Partidului laburist“ ori „Partidului conservator“. Deh! De-ale lumii.
Să mă ierți pentru aceste rânduri care nu-mi fac cinste, dar care țin totuși de igienă! Nu suport diletanții nici la cimitir. Și orice formă de oportunism îmi displace. Ce caracter e acela care nu e marcat de consecvență, care înjură și laudă același „motiv“ cu o aceeași seninătate!? Danger!
Acum, Magda, pun punct! Nu ți-am scris, poate, într-o zi prea adâncă. Dar mă gândesc întotdeauna numai cu prețuire la tine. Nu trebuie să fie un sentiment reciproc neapărat. Important e că eu îți pot purta un gând tare frumos! Și-l și meriţi!
Că tot am trecut în alt infern, cu întârziere îți spun și LA MULȚI ANI!
Să fii mereu frumoasă! Bucurie!
Aurel Dumitrașcu
[1] Scriitorul Emil Hurezeanu, emigrat în Germania la 1 noiembrie 1982.
[2] Marius Robescu (1943 – 1985) poet,eseist,critic de teatru, romancier și traducător.
[3] Wilhelm Dilthey (1833 – 1911) istoric, sociolog și filosof.
[4] Citat din volumul „Criza spiritului“ de Paul Valery: „Va deveni Europa ceea ce este în realitate, adică un mic promontoriu pe continentul asiatic, sau va rămâne Europa ceea ce pare a fi, adică partea prețioasă a universului terestru, perla sferei, creierul unui corp imens?“
[5] Ananda Kentish Coomaraswamy (1877 – 1947) istoric, metafizician și filosof al artei indiene și al istoriei artei și simbolului în cultura asiatică.
[6] „Furtunile memoriei“, volumul de debut al lui Aurel Dumitrașcu.
[7] Poeta Marta Petreu.
[8] Ion Simuț (n. 1953) critic și istoric literar, profesor universitar și redactor la revista „Familia” din Oradea.
[9] Constanța Vulcănescu – şefă de producţie și tehnoredactor la editura „Cartea Românească“.
[10] Scriitorul Liviu Antonesei.
[11] Scriitorul și profesorul universitar Luca Pițu.
[12] Alexander Alexandrovici Zinoviev (1922 – 2006) filosof, scriitor, sociolog și jurnalist.
[13] Dan Arsenie (1954 – 2019) eseist. Unul dintre membrii fondatori ai Grupului pentru Dialog Social și ai revistei „22”.
[14] José Lezama Lima (1910 – 1976) romancier și poet cubanez.
[15] Poetul Daniel Corbu.
[16] Poetul Nicolae Sava.
[17] Ovidiu Genaru (n. 1934) poet și deputat. Pe numele adevărat Ovidiu Bibire.
