Aurel știa că este urmărit încă de prin 1979, pe vremea când abia împlinise 24 de ani. Există, în jurnalul și în corespondența sa, numeroase pagini ce dau mărturie în acest sens.
Supus presiunilor de tot felul din partea colegilor de cancelarie și falșilor prieteni, la 27 de ani scrie în celebrele „Carnete maro“:
„IAR (s.n.) te caută cineva de la Securitate. Îți «atrăgea atenția» că-i numești pe ei, în discuțiile cu prietenii, «păuni». Asta scriseseşi în scrisori, cu siguranță.
Deci iată o poveste despre siguranța trimiterilor poștale în republică.
Râdeai. Era amuzant. Ăștia îi deranjează fie pe cei de prea-bună-credință, fie pe reacționari. De ipocriți nu se interesează. Tu ești dintre cei de prea-bună-credință. Ai vrea să nu mai fii sâcâit, «ochit». E o pierdere de timp din partea-le. Pentru că nu-ți vine a crede că le ești simpatic și de aceea ți-ar da atenție.
Nimic din ceea ce faci și scrii sau spui nu e împotriva țării, limbii, valorilor, comunismului. Dimpotrivă. L-or fi citit pe Platon, or fi ajuns la concluzia că poeții trebuie alungați din cetăți, vor fi având insomnii că unii își scriu cu ultima picătură de sânge viața, că muncesc mai mult decât ei, mai mult decât alții.
Fiți pe pace, domnilor, Aurel Dumitrașcu e un bun român, nu o haimana subversivă!“
Doi ani mai târziu deja visează ceea ce este posibil să se întâmple:
„Un vis: Oprit pe stradă, între două maşini. Ţi se pun cătuşe. Arestat. Securitatea. Şi eşti ţinut într-o grădină, singur, în aşteptarea unei explicaţii sau a unui interogatoriu care nu mai vine. Singur în grădina aceea din care poţi să fugi, dar n-o faci, pentru că ştii că ei te urmăresc, că te vor prinde imediat. Găseşti o carte cu poezii de Ion Mircea pe un scaun de fier. O iei. Dar deja eşti terorizat, ţi-e frică de faptul că poate nu ai voie să citeşti acolo. Întrebi: «Pot să citesc?» Dar nu-ţi răspunde nimeni pentru că eşti singur-singur în acea grădină înconjurată de un gard înalt din gratii de fier.“
Și va avea dreptate.
În primăvara anului 1985, maiorul de Securitate Ilie îl va căuta la cancelarie „arătându-i interes și prietenie“ și încercând, timp de o oră, să-l convingă să devină unul din colaboratorii Securității.
Refuzul lui Aurel va fi consemnat în „Carnetele maro“:
„À quoi bon?! Ştii bine că nu aveaţi nimic să vă spuneţi. Fiecare cu ale lui.“
Coșmarurile continuă – „Noaptea ai visat că fuseseşi arestat de securitate! Dar nu ştiai bine pentru ce anume. Te gândeşti: dar ei ştiu pentru ce arestează atunci când o fac?!“ – însă nimic nu-l va face să renunțe la atitudinea sa:
„Iată, tu, de exemplu, eşti cu siguranţă un om vinovat pentru că-ţi permiţi să consemnezi aici ceea ce se vorbeşte peste tot. Securitatea, care, în excesul ei de zel, mutilează atâţia oameni, n-ar agrea aceste pagini. Te-ar aresta, probabil. Dar trebuie să existe şi un Dumnezeu. A aresta un poet, pentru că-şi permite să stea de vorbă în aceste carnete cu «realitatea», este un lucru mult mai grav decât pot ei crede. A aresta un poet este o confirmare a unei anumite forme de tiranie. Ce-ar spune Eminescu, de exemplu, despre tot ce e acum?! Sigur, ar scrie o altă Scrisoarea III şi ar cere să fie arestat, în semn de solidaritate cu nefericirea celor mulţi. Ştii bine că ai destin şi că acest destin nu poate fi decât de poet.
Ai să-ţi scrii cărţile cu tot ceea ce este viu şi curat în tine, până la capăt.
Şi cu orice risc, dacă a scrie poezie a ajuns în aceste zile «luminoase» şi o chestiune de risc.“

 

Va urma

Leave a Reply

Your email address will not be published.