Da, Daniel!
Mulțumesc pentru Ion Mureșan. Numai că mi l-am luat și eu. Îl voi face cadou unui prieten întru POEZIE.
Numai câteva cuvinte despre de ce nu mai sunt prolalic, nici meliglim (ca să zic așa), ci rece, bântuit parcă de amnezie, neprietenos. Pentru că, iată, continuu să fiu profund dezamăgit de modul dihotomic (al tău) de a „face“ poezie, de modul în care am putea vorbi despre asumare și responsabilitate a actului creației. Mi-amintesc și jena pe care am încercat-o la Corbu de Jos când Nelu Stanciu mi-a dat un poem proaspăt pe care i-l trimiseseşi, ca să-l citesc și care se termina aproape în aceleași versuri ale unui vechi și frumos poem al lui Cristinel Pricop:
„Ce tristă e dragostea noastră,
Ca un copil fugit de-acasă.“
Prieten sunt cu cineva atâta timp cât nu ne batem joc de cinste, atâta timp cât celălalt acceptă adevărul că cel mai important lucru în relațiile dintre oameni e respectul.
Și oare nu e absolut logic să nu-mi pară derizoriu respectul în cazu-ți, după „Greta Garbo a fost dusă pe câmp…“ și versurile din C. Pricop?! Nu mă interesează cât ești de astuțios în ziua X sau în ziua Y, ceea ce știu este că mi-e jenă. Mi-e jenă că-ți scriu și așa deși aceste rânduri au o motivație serioasă, venită din bun-simț mai întâi.
Nu pot fi amabil atâta timp cât avem tupeul (!) că suntem implicați în cultura acestei țări. Poezia nu e nici mijloc, nici scop, poate doar asumare a realității, fie că ea este receptată in-abstracto.
Înțeleg oricum un om, dar nu în minciună și ipocrizie.
Prefer să stau singur și neiubit, dar niciodată în viclenie și neseriozitate – știi bine cât de puțin e de aici până la idioțenie. E trist că ne-am cunoscut în bucurie și entuziasm, în simplitate și poezie – și putem sfârşi așa urât. Aud că, pe unde poți, contracarezi (!) atitudinea mea sinceră și constructivă față de modul tău de a face poezie în câteva cazuri (sper, numai câteva cazuri!), discreditându-mă față de oameni care mă stimează pentru ceea ce scriu și sunt. Păcat! Poți fi sigur că eu nu te discreditez deși, iată, aș avea motive.
Spun din nou că mi-e foarte jenă că trebuie să-ți scriu astfel de lucruri! Știu de mai mult timp că distrugi epistolele mele intempestive pe care ți le-am scris uneori din moralitate scriitoricească – e motivul pentru care le transcriu și le păstrez înainte de a ți le trimite!
Departe de a fi mercantil și ușuratic, nu-ți voi propune împăcări și alte balanțe.
Aș vrea doar să te întreb ce ești, ce înseamnă să fii ceva, OM mai ales! Atunci voi putea ține din nou la tine!
Fii sigur că, istorica lipsă de opinii a lui Adrian[1] în jurul unui pahar nu-mi place nici când e cu tine. Poate că și el ar trebui să-ți vorbească la fel. Se pare că el mai crede totuși că poți suplini lipsa respectivă de opinii cu amabilități și închidere de priviri.
Nu mă ocoli, chiar dacă-ți spun aceste cuvinte necesare și absolut sincere!
Loialitatea oricum nu e pentru șobolani! Liniște și seriozitate!
Cu bine,
Aurel Dumitrașcu
11 septembrie 1981
Scrisoare inedită din volumul în curs de apariție
„Noblețea pustietății – Scrisori către Daniel Corbu“
[1] Poetul și editorul Adrian Alui Gheorghe.
