INEDIT Aurel Dumitrașcu către Sorin Grecu: „Dar ce înseamnă superioritate față de alt om, mai întâi în fața morții.“

Borca, 30 iunie 1980

Te salut, dragul meu!

Aveam chef să mă cert cu tine, nu știu dacă e o zi demnă pentru așa ceva, vedem noi pe parcurs.
În primul rând nu-s de acord cu corigențele tale, pe care trebuie să nu le iei, altfel riști să fii luat în „război“. Îți mai spun o dată: cât au alții cuțitul în mână, de ce le dai tu carnea de tăiat? Există niște clipe în care trebuie să taci, să-i lași să vorbească, fii sigur că impertinența poeziei noastre nu-i mișcă, nerozii cu post știu de multe ori că poeții sunt niște nenorociți geniali, dar cum se face aproape totul din inerție acești domni au plăcerea să facă pe grozavii cu clipele de neputință ale amintiților locuitori, poeții. Este tare multă exaltare în tine, minunată exaltare, dar numai atât cât nu exagerezi.
Fii sigur că trepădușii din jur, care-și trăiesc viața (trăiesc pe dracu’!) cu program (auzi, Tașcu Gheorghiu[1] spune undeva că Lautréamont a scris o „poezie cu program, ca și Rimbaud“; domnule, dar eu nu accept așa ceva, dar ce, poezia e plan de producție, orar, schemă electronică, ce dracu’ e ?!), habar n-au ce e esența; ai văzut prin W.C.-urile publice apa aceea amestecată cu sulf și pipi, cam cu acest „produs“ seamănă indivizii ăștia. Ca să revin, caută să scapi cu bine de mocofanii plini de cifre, ei și așa nu vor fi niciodată altceva decât ceea ce sunt. E uimitor câți oameni nu-și pun deloc întrebări profunde!? Eu știu. De aceea vorbesc cu silă de proști! Spui că arta trebuie să fie „percepută imediat de cititor, să fie ca o respirație, uşoară, lină“. Dă-mi voie să nu fiu de acord nici cu tine, nici cu Hegel, nici cu Matisse (et les autres) care spuneau cam la fel. Îmi ajunge natura pentru respirație ușoară, lină, ba chiar și căpițele lui Monet, planturoasele lui Rubens. O artă care nu mă lasă puțin descumpănit, plin de întrebări, incitat, e o artă pe care nu mai știu s-o iubesc. Pot vorbi pagini în șir despre liniște și culori, despre povești cu eroi buni și răi, despre poezia roz-bombon, te rog să mă crezi că aș face un act de involuție, ca să zic așa. Mi se pare uneori că vorbești prea mult ca în cărți, ceea ce, cred eu, poate face orice om care se duce la bibliotecă. Sorine, noi existăm în rândul întâi numai dacă avem puterea să reprivim totul, să reinventăm totul, nu ca nihiliștii, vreau să spun că nu negând cartea X, afirmaţia X, ci tulburându-ne în noi înșine, regândind lumea, interpretând-o ca și cum ar începe cu noi. Cred că ai sesizat de exemplu, că-n poezia mea se vorbește cam mult, că are ceva aforistic în ton și deși ușor rămâi descumpănit de ceea ce pare o reflecție în „angrenajul“ poemului acele versuri pot cel mult surprinde, deși într-o carte (pentru că eu tot mai mult am cărți în cap, nu doar poezii, culegeri de poezii) universul meu, așa cum e, se poate detașa. Trebuie tot timpul să avem curajul să răspundem de propriile noastre catedrale, pentru că, sincer vorbind, numai jucările noastre ne bucură, celelalte doar ne fac plăcere (Adrian Alui Gheorghe spunea la fel cândva!). Îți spun drept, nu pot trăi fără poezia tuturor poeților demni de luat în seamă, dar când scriu nu-mi amintesc niciun poet, ba sunt sigur că nu iubesc pe niciunul. Trebuie să avem puterea să ne detașăm de frumusețile știute, pentru că e singura șansă de a descoperi în noi altele. Omul se plictisește foarte repede azi. Toți suntem deștepți și dați dracului! Dar la o adică nu dovedim decât că suntem tare egoiști și proști. Am citit câteva mii de cărți, dar ce este o personalitate? O colecție de gânduri din căşti ?! Nu, niciodată. Un om care are personalitate este o ființă în care toate vasele, toate „capacitățile“ sunt în neliniște și expansiune.
Se poate vorbi mult. Eu stau în munți și privesc total detașat, iar în orașe nu vorbesc prea mult, deseori mi se pare că n-are sens să vorbim prea mult. O cultură nu se face nici cu gălăgie. Ce justificare a condiției noastre pot fi câteva premii și poeziile de prin reviste?! Rahat. Numai cărțile și bucățile mari de timp în care aceste cărți (ale noastre) înoată pot da dimensiunea adevărată a unui poet real, a unui artist real.
Ești fascinat de Aug .– Doinaș. Da, e un mare poet. Dar e deplasat, cred eu, să spui că e cel mai mare de la Eminescu încoace. Aceste afirmații n-au cap, nici coadă. Nu mai vorbi cu mine cum facem în „Arizona“. Îmi place să fim mai aplicați (ceva: suntem prieteni, dar trebuie să vorbim deschis în câmpul culturii, fără comodități neavenite, neconstructive!). Eu să-ți spun ceva: cred că în literatură, în general, există tare multe confuzii. Mai ales între gust și valoare. Și nu numai la noi.
Eu cred că marii poeți sunt mai degrabă puțin nebuni, decât cu spirit cărturăresc. Travaliul lor pe manuscrise nu e, totuși, însoțit decât de spontaneitate. Ori în textele lui Aug. – Doinaș se simte așa de mult tehnica desăvârșită de a face poezie încât de cărțile lui te desparți cu respect, dar nu cu entuziasm. Analiza pe text, la domnia sa, va releva un poet excepțional. Dar cititorul va citi cărțile lui puțin plictisit. Ai citit ce spune Caraion, despre Nichita, în „Jurnal I“? Mergând pe marginea textelor din „ Laus Ptolemaei“ (când am citit-o și mie mi s-a părut o carte oarecare, inexplicabil lăudată) și „Măreția frigului“ (pe care nu am citit-o), Caraion demonstrează că Nichita e un poet minor, că numai criticii sunt niște exaltați, etc. Dar nu are dreptate nici Caraion. Chiar dacă aproape te poate lăsa fără replică, atunci când își însoțește afirmațiile citând. N-o să ne certăm prea mult de la Doinaș. Am vrut doar să spun că marii cărturari (și eu cred că Aug. – Doinaș așa e) pot fi și poeți grozavi, dar nu de excepție. Și pe mine mă încântă multe cărți. Dar îmi păstrez calmul.
Freud n-are dreptate zicând că: „Copilul este legat pentru vecie de destinul tatălui“. Pentru că o asemenea afirmație nu poate fi universală, iar un termen ca „destin“ e prea ambiguu ca să ne spună adevărul! Faptul că fratele tău de imită mereu nu mi se pare deloc bine. Nu pentru că n-ar învăța tare multe din tine, de la tine, ci pentru că riscă să fie un om fără personalitate. Poți citi și Chestov, în acest sens.
Ești nostim când vorbești așa, pe un ton prezumțios: „Superioritatea mea constă în faptul că…“ Pe mine mă amuzi. Dar pentru alții, sunt sigur, devii inutil deranjant. De ce nu iei lucrurile puțin de la origine, prin implicare. Cineva de la „Tribuna“ zicea că ești cam toboșar. Desigur, l-am lăsat să vorbească. Dar ce înseamnă superioritate față de alt om, poftim – mai întâi în fața morții. Într-o lume în care diferențele dintre oameni sunt numai diferențe de posturi, se trăiește numai prin acceptare și implicare, nu prin „nihilism arian“. Ce diferență era între un evreu cu patru facultăți de la Dachau și un evreu cerșetor. Cred că fiecare afirmație a noastră trebuie să aibă în sine și un simț istoric, fiindcă istoria ne dă cele mai multe dovezi despre condiția omului asemănată condiției șobolanului. „X a spus“. „Y a spus“. Ferește-te de astea! Ce spui tu, nu ce-ai aflat de la alții, e important. Eu țin cont de ce spun alții mai ales când e vorba de explicații științifice, cu exemplificări, domeniu (al științei) în care eu sunt totuși un novice, ca orice literat, dar există tare multe lucruri care nu pot fi explicate și percepute fără științele particulare. Asta scrie și-n filosofia elementară.
„Cred că la baza tuturor lucrurilor stă «eu»“. Cred că așa e, dar tonul pe care mi-o spui mă face să cred că te-ai gândit la superioritatea unui X față de alt om; nu la egoismul înnăscut, ci la egoismul expansiv. Cam multe afirmații din epistola ta nu-mi plac pentru că-s prea lapidare, deși afirmă lucruri grave.
N-ai decât să nu te cruți! Fii sigur că toți facem așa! Dar nu mai crede în tichii de aur, în „contopirea cu divinitatea“ si alte povești inventate… tot de poeți!
Vezi, să nu te supere tonul scrisorii mele! Una din marile-mi plăceri e să mă cert cu oameni cu care mă pot certa. Platon ne-a fi învățat că trebuie să dăm foc creierului întotdeauna?! Să citești „Fii binecuvântat, domnule Rosewater[2]“ a lui Kurt Vonnegut Jr.
Interesantă fata aceea, Flavia Ionescu! Spune-i c-aș vrea să-i scriu. În câmpul poeziei, nu altceva. Îi știi adresa?! Nu uita asta! Vorbește-i de mine și spune-i!
Voi pleca zilele acestea, după ce-mi pun cartea la punct. Plec pe la București. Dar mă întorc la Piatra Neamț pentru că n-am bani și trebuie să-mi găsesc ceva de lucru. Am impresia că drumurile din vară, pe țărm, îmi sunt anulate. Am să te sun din Piatra Neamț sau București. Dar tu scrie-mi! Zi-mi și dacă pleci undeva. Poate ne întâlnim. Și caută să-mi scrii mai repede! Chiar plecat, voi primi la timp epistola ta!
Îți doresc numai poezie! Și liniște!
Al tău,

Aurel

P.S. – Nu uita să-mi vorbești de fiecare dată ce se mai întâmplă cu cei pe care-i cunosc în Cluj! Gânduri bune pentru Valeriu Sabău[3], i-am citit câteva poeme bune în „Orizont“! Cine e redactorul de poezie al editurii „Dacia“?! Tu ce crezi, D.R.[4] poate (cu Felea[5] – excesiv de amabil cu mine, ultima dată!) să mă ajute să-mi scot cartea la „Dacia“?! Știi de ce te întreb?! Pentru că în mod obișnuit eu nu vorbesc despre asta cu ei, mă contrazic pe anumite teme, sau îi las pe ei să vorbească.
Nu uita să-mi răspunzi la tot ce te întreb!
Numai bine!

Aurel

[1] Tașcu Gheorghiu (1910 – 1981) traducător, poet și grafician.
[2] Kurt Vonnegut jr. – „Fii binecuvântat, domnule Rosewater sau nu strica orzul pe gâște“, colecția „Globus“, editura „Univers“, București 1980.
[3] Valeriu Sabău (1954 – 2022) poet și jurnalist.
[4] D. R. Popescu.
[5] Victor Felea (1923 – 1993) poet, eseist, și critic literar.