9 februarie 1989
Cel mai neparolist individ din câţi cunoști: Adrian Alui Gheorghe. Lipsa sa de respect pentru timpul celuilalt, repetată sistematic, ți se pare o carență crasă de educație elementară. Nu vine absolut niciodată la ora la care spune și este dispus să întârzie cu orele chiar, dacă se întâlneşte cu un individ insignifiant. Acest soi de amabilism cu oricine poate fi o hibă de caracter. Pentru că nu se poate să fii prieten cu oricine. Igiena, neamule![1]
Iulie 1989
Lucian Vasiliu la Pogor. Cât oportunism în vorbele lui de-acum![2] „S-au făcut și lucruri pozitive!“, zicea. Ți se face greață[3]. Îi spui să privească „Scânteia“ de pe 15 iunie.
Cu un socru procuror, Vasiliu a devenit un casnic manevrabil, un aliniat. Era iritat de intoleranța ta în ceea ce-i privește pe ticăloși. Nu se putea discuta cu un „colaboraționist“ ca el.[4]
Cel mai neparolist om pe care-l cunoști tu: Adrian Alui Gheorghe. Carențele sale în materie de educație sunt insuportabile deseori. Dar mimează în continuare sociabilitatea. Nu, prietenii tăi nu pot avea numele lui! Prea des repetă lucruri inadmisibile. Sau poate că ești tu nebun, poate că-i „ceri“ prea mult.[5]
– Colonelul Onu i-a spus judecătorului Ciubotaru că intelectualii din Piatra Neamţ le creează probleme. Judecătorul se miră. Celălalt precizează că poeţii. Judecătorul: „Care? Eu sunt prieten cu doi dintre ei, Alui Gheorghe şi Aurel Dumitraşcu…” Şi continuă prolalic la adresa voastră. Colonelul: „Alui Gheorghe e cuminte[6], da’ Dumitraşcu – nu!” Judele se „miră”, cere relaţii. Replica stop: „Nu noi zicem, ci colegii lui!”; „Colegii de serviciu”, i se precizează. Fireşte!
Septembrie 1989
La Cluj , pe 23 septembrie, sâmbătă, seara târziu. Cauți strada Pata. Voiai s-o întâlneşti pe Marta Petreu. Ți se spusese că e supărată pe tine (Magda Ghica). De ce? Nu v-ați văzut de câțiva ani. Nu-ți scrie de câţiva ani. Ultima dată erați foarte buni prieteni. Pe ce se poate baza supărarea ei?!
Cauți blocul D2, Sc.III, et. 4, Ap. 30. Scara e-n întuneric. Găsești, totuși, ușa. Vezi lumină pe sub ușă. Deci Marta e acasă. Te bucuri. Suni. Se aud pași. Marta, cu o față speriată, deschide brusc și larg ușa: „Ce dorești, domnule!“ Apoi, brusc, ca iluminată, închide panicată ușa. Ești mirat, consternant. Mai suni o dată, gândindu-te că poate nu te-a recunoscut. Deschide: „Când cineva îți închide ușa, nu se mai sună o dată!“ Duci mâna să nu închidă. Închide violent. Ești consternant. Gestul ei era josnic, de ultimă mahalagioaică; parc-ai fi fost amantul fost căreia curva îi închide ușa în nas. Ce motive are să-și piardă în asemenea hal sociabilitatea?! Nu mai suni, firește. Cobori consternat.
Îl suni pe Ion Cristofor. Vine să te ia de la Teatrul Național. Dormi la el. O vorbă a lui: „Toți poeții ar trebui să intre în Partid“!?! Altfel, un băiat minunat! A doua zi pleci.
Excursia oferită de Constantin Alupului, prin Ardeal, timp de două zile, a fost seducătoare, de neuitat. Mai puțin episodul sensibil cu Marta Petreu! Era numită în presă între „cele trei grații ale poeziei optzeciste“. Madi, Magda, Marta. Care grație, la Marta?! Ce păcat![7]
[1] Pasaj eliminat în volumul „Carnete maro II“.
[2] Propoziție cenzurată în volumul „Carnete maro II“, pg. 492.
[3] Propoziție cenzurată în volumul „Carnete maro II“, pg. 492.
[4] Pasaj eliminat în volumul „Carnete maro II“, pg. 492.
[5] Pasaj eliminat în volumul „Carnete maro II“.
[6] În volum textul a fost modificat: „Alui Gheorghe e mai cuminte…“
[7] Pasaj eliminat în volumul „Carnete maro II“.
