Victor Felea

Aurel Dumitrașcu: Biblioteca din nord

 

Au trecut deja destui ani de pe vremea cînd tînărul zvelt și luminos Aurel Dumitrașcu sosea în răstimpuri în redacția Tribunei „coborînd” de prin părțile Moldovei să ne aducă vreun vraf de poeme în care vibrau proaspete energii sufletești și ne întîmpinau, nu de puține ori, metafore surprinzătoare și îndrăzneli ale gîndului.
Venea plin de încredere în puterile-i proprii și în harurile sale poetice și era primit cu simpatie și înțelegere. Mai apoi primeam prin poștă alte grupaje de versuri și se părea că totul se va desfășura în condiții optime și că o nouă prezența poetică originală se va impune în curînd. Lucrurile nu s-au petrecut însă atît de neted. Poemele lui n-au apărut nici aici, nici în alte publicații, în ritmul cuvenit, și, prin urmare, șansa de a se face remarcate s-a amînat și ea pentru mai tîrziu. Autorul s-a „retras” între timp într-o solitudine nu dintre cele mai stimulatoare, pînă cînd în cele din urmă a reușit să treacă pragul debutului „colectiv” și să ajungă la prima sa carte de versuri, „Biblioteca din Nord“ (C.R., 1987).
Se pare că „Biblioteca din Nord“ nu reține poemele mai timpurii ale autorului, ci doar producții dintr-o perioadă mai recentă, dacă impresia unității de stil și de ton care ni se impune aici nu ne înșeală. Dar, oricum, avem la îndemînă, spre edificare, trei cicluri ale acestui volum, destul de ample pentru a putea discerne cu justețe talentul și meritele poetului, structura lui sufletească.
Ceea ce ne atrage atenția în primul rînd în versurile lui Aurel Dumitrașcu e o anumită conștiință de sine, orgolioasă și lucidă, mereu nemulțumită și neîmpăcată, ce urmărește parcă să ne cîștige adeziunea la drama singurătății și a izolării sale. E un fel de a ne propune, poate prea evident și prea stăruitor, un egotism în perpetuă frămîntare, o mîndrie de factură romantică, mai temperată azi decît cu ani în urmă, dar plină încă de energiile dorinței de afirmare.
„Cititorul trebuie să știe“  – suntem avertizați din chiar titlul poemului ce deschide cartea; el trebuie să afle adevărul subiectiv și „arzător” al poetului, adică situația sa existențială, modul său de a fi în lume. Se conturează aici un apel întîrziat, dar nu mai puțin „urgent”, la sentimentul de solidaritate al cititorului, care e pus totodată în temă în privința impasului lăuntric trăit de autor.
Să citim, deci, aceste versuri grave și edificatoare:
Vin acasă și singur mu joc cu soarta.
Într-o altă iarnă o poveste cu grauri o plimbare
prin munți o altă sintaxă femeia.
O patrie de stele și carne.
Cititorului trebuie să-i spun acum adevărul:
vin acasă și singur mă joc doar cu moartea.
Fără conversație faptele rele se știu.
Un nume (al meu) răsărit deodată pe pagina albă
aproape trufaș predispus la concerte. Și totuși:
cine sînt cu cine ești tu în ce magazii un principe
mucezește.
Vin acasă și singur mă joc doar cu soarta.
Cititorul trebuie pînă la urmă să știe”.
E timpul să semnalăm deja, dincolo de accentele de fond atît de dramatice, configurația personală în care poetul își înscrie cuvintele, enunțurile și întregul eșafodaj de aluzii și sensuri metaforizante, cum se va putea întrezări, de altfel, și din alte poeme. Iată unul din ele, „Singur sub ploile purpurii“, unde tonul e mai alert și are inflexiuni (auto) ironice; nu lipsește însă nici trimiterea la o anume realitate brutal definită:
„— Stau în fața mașinii de scris. Mă răsfăț.
Ca în vara trecută cu o doamnă din Cluj
într-un scuar din preajma gării de nord; mereu
moare cineva în textele ei — țin să o spun.
S-ar putea crede că sîntem egali ea cu pleoapele
mele eu cu pleoapele ei — la fel de răi amîndoi
calfe iernînd in aceleași cheaguri de sînge
cuceriți de aceleași vînătăi. — Bună ziua! zice unul
despre care se scrie că e fericit”.

E aici o tehnică a contrapunctului poetic ingenios mînuită și ea e caracteristică pentru poezia lui Aurel Dumitrașcu, poet din stirpea celor dotați eu o fină intelectualitate, bine pusă în concordanță cu datele unei acute sensibilități. El știe să-și transpună impulsurile afective într-o expresie subtil orchestrată, chiar cînd utilizează stări sufletești mai puțin pretențioase. De obicei însă, substanța poemelor sale provine dintr-un complicat proces de transvazare între emoția intelectuală, de sursă livrescă, și trăirea imediată, la fel de puternice amîndouă, cum atestă și acest poem, „Păsări de pradă“:
Toate cărțile de care-mi vorbești
încet încet se prefac în păsări de pradă. La fel
într-un port vechi toate femeile pe care le cunoșteam
ajungeau după o vreme regine. «Era un băiat singur și
la colțul străzii îl aștepta o trăsură – nici una din ele
nu o să spună. Le-aș putea descrie pe rînd
într-un peisaj cu șorțuri verzi ori soioase
fericite între detalii livrești.
Un duh trist peste o carne tristă acum.
De aceea vorbesc: să nu mă sperie păsările de pradă
un lac de cuvinte între tine și mine oricît am crede
că ducem o existență reală.
Vine seara și tu ești hămesită tot ce am spus
devine neînsemnat intru în casă.
Portocala pe care o vom împărți
se rotește buimacă”.
Și dacă vrem un exemplu poate și mai convingător despre profunditatea și trăsăturile originale pe care le aduce în lirica sa acest poet „din nord“, să citim relevantele versuri din „Numai cuvîntul nu putrezește“:
„— Să mă fi pierdut și eu într-o dragoste nebună
sub cireșii cei negri cu cireșe albastre și să fi ascuns
paginile creierului într-un submarin galben
să fi plîns. Am vorbit sau am tăcut noapte de noapte.
Secătuită de zodii venea sudalma la micul dejun: cretinele și
marchizii spun din cînd în cînd și lucruri frumoase!
Numai provocat am trăit în fața poemului. Cînd mă
orbea. Să-i fi spus femeii aceste lucruri savante
ca și cum m-aș opri pe străzile romei să-i arăt
o pată de sînge pe cer undeva: «Vezi, steaua noastră.»
ziua-n amiaza mare. Între noi bunele maniere
pierdute-s de rost. Între noi faruri stinse”.
Să reținem încă un poem, acest „Mic studiu în penumbră“, care dovedește că poezia adevărată se poate face din cîteva sugerări, la capătul cărora se aprinde lumina unui sens neașteptat, presimțirea ideii:
,,— Ieșea din apă și parcă se despărțea de
propriu-i plîns
domnea o liniște cumplită ca între silabele
ce rostesc numele morții
avea trupul alb neverosimil de alb.
Vous etes si belle! mințeam ca în vechile glosse
se făcea întuneric.
Și pe treptele care dau numele sîngelui
surîzînd întrezăream
chipul răvășit al reflecției”.
În totalitatea lor, poemele lui Aurel Dumitrașcu ne dezvăluie un „portret al artistului la tinerețe”, viu și interesant, unul din acele portrete bogate în trăsături autentice și de real interes psihologic și artistic. Portretul unui „erou” cît se poate de caracteristic pentru poezie tînăr, lucid și orgolios, încrezător și totodată urmărit de nesiguranță, aspirînd la recunoașterea publică și totuși repudiind-o, supărat pe existență și în același timp trăind-o cu exultanță, revoltat, însă acomodîndu-se la jocurile aspre ale împrejurărilor, bîntuit de fantasmele morții dar căutînd bucuria și împăcarea, prins între candoare și sarcasm, după cum se poate vedea în poemul „Cînd încă ești tînăr“:
„— Totul putea începe cu prăbușirea unui bombardier
În iarba plină de melci
S-ar fi auzit ca un blitz
Erorile noastre cum crapă
dar ce să spui în plus
Cînd încă ești tînăr și
mările arderii sînt pline de gropi ce să spui; — Desigur
cerul copacii zei cu bucata eroul de pluș
între timp tu ducîndu-ți belicosul geniu ca pe o
pradă adusă dintr-un ținut pe care deja l-ai Uitat.
Din nou poezii pe gîtlejul însîngerat al cenușii
Din nou imunda epidermă a cuvintelor triste. Poate că
aerul ne tocește încet
mereu tu Luca și puhoiul de maci mereu sindrofii.
Cine plînge? Cine este singur? Gloria ca supremă indiferență
pe tichia el, semn refuzului meu.

Ce să spui în plus cînd încă ești tînăr și
morții îți scriu: „Pînă și tu cabotinule poți să fii un poet!”. Ori: „Mi s-au trecut în memorie
fapte neverosimile măști servituți
Ca o vietate de noapte mi se nemulțumește
privirea — (voi, zei) de ce sînt cuvintele mele
împușcături ale cărnii?
Unii au întemeiat orașe, le-au dat nume
au spus că aurul nu e suspect.
La Suza zece mii de mirese au privit cerul
(Nu cred).
Am vrut să fac un teatru
S-a întîmplat să fie o carte.
Prea bine nici eu n-o cunosc”.
(„Noaptea albă cu vocile mele“).
Cartea lui Aurel Dumitrașcu, „Biblioteca din Nord“, ne propune un poet de remarcabile resurse lirice, de pe acum o figură originală și viguroasă între confrații generației sale.