Liviu Antonesei Aurel Dumitrașcu Aurel Dumitrașcu stă undeva în unul dintre satele de munte ale Neamțului, predă limba română la o școală, citește, citește mult, și scrie poezii. Primele i le-am citit, acum doi-trei ani, în una din paginile „Dialog“-ului ieșean. Publică puțin, prea puțin pentru realul talent pe care îl ilustrează textele sale poetice, în vreme ce paginile mai tuturor revistelor noastre nu duc lipsă de „versuri’ semnate de versificatori mai mult sau mai puțin iluștri. Aurel Dumitrașcu a avut o evoluție spectaculoasă: dacă primele poeme citite de mine — fără a fi rele! — nu-mi spuneau mare lucru, ceea ce am putut lectura în ultima vreme (în reviste sau — mai cu seamă — în manuscris) sunt poezii de o pregnanță expresivă și de o maturitate cu totul remarcabile. Reluăm, în întregime, amplul poem „Cronică de familie“, care relevă, cum nu se poate mal bine, „strategia“ lirică a poetului: „Despre castitatea necuviinței vorbesc, țin de mînă un imperiu de sensuri sunt și ele un șir de băieți care se uită pe furiș după doamne după eroi după cei care asurzesc cerând liniște! (și plîng) scena e gata dinaintea nașterii urc pe ea șobolani aplaudă sirenele aplaudă oamenii nu aplaudă pentru că de fapt eu nu urc niciodată pe scenă, vidul este rezultatul unui ospăț de candori vorbesc despre vid ca despre fardul mătușii mă întorc în propriile-mi vorbe mă biciuie galaxia inventată de mine deschid ochii; știu că mă înșel. binecuvîntată fie înțelepciunea… numai că nu posedă nimeni limita gîndului o picătură de sînge precum poemul despre libertate lumina creierul apucat pe drumuri pe viscol mereu pe partea celor cu vocația lacrimei. o iau de la capăt e vorba despre ieftinul formalism al celui care nu prinde peștii de aur numai vrejuri în altă zi pipăie burdihanul înțelepciunii în altă zi tace ascultă privighetorile bolnave de misticism noi toți venim obosiți de foarte departe e o nebunie să vii atît de departe să nu fii trădat de cuvinte să mai fii iubit să te înjunghie propria-ți carne (cântec trist cu mîinile tăiate, ciungule!) pe tine și pe mine poate ne mai știm de amărăciunea noastră nu s-a atins nimeni, proprietate privată consulat al răbdării întreb acum ce rost are o luciditate tăinuită de tînăr.“ Poeme lungi, ample discursuri intersectate, un acut sentiment al incomunicării, o lucidă trăire a spaimei de singurătate, toate acestea ne fac să așteptăm cu nerăbdare apariția editorială a „Tratatului de eretică“ scris de Aurel Dumitrașcu. Liviu ANTONESEI „Opinia studențească“ nr. 7/1981