Aurel Dumitrașcu
Aurel Dumitrașcu stă undeva în unul dintre satele de munte ale Neamțului, predă limba română la o școală, citește, citește mult, și scrie poezii.
Primele i le-am citit, acum doi-trei ani, în una din paginile „Dialog“-ului ieșean.
Publică puțin, prea puțin pentru realul talent pe care îl ilustrează textele sale poetice, în vreme ce paginile mai tuturor revistelor noastre nu duc lipsă de „versuri’ semnate de versificatori mai mult sau mai puțin iluștri.
Aurel Dumitrașcu a avut o evoluție spectaculoasă: dacă primele poeme citite de mine — fără a fi rele! — nu-mi spuneau mare lucru, ceea ce am putut lectura în ultima vreme (în reviste sau — mai cu seamă — în manuscris) sunt poezii de o pregnanță expresivă și de o maturitate cu totul remarcabile.
Reluăm, în întregime, amplul poem „Cronică de familie“, care relevă, cum nu se poate mal bine, „strategia“ lirică a poetului:
„Despre castitatea necuviinței vorbesc, țin de mînă
un imperiu de sensuri sunt și ele un șir de băieți
care se uită pe furiș după doamne după eroi
după cei care asurzesc cerând liniște! (și plîng)
scena e gata dinaintea nașterii urc pe ea
șobolani aplaudă sirenele aplaudă
oamenii nu aplaudă pentru că de fapt eu nu urc
niciodată pe scenă, vidul este rezultatul unui ospăț
de candori
vorbesc despre vid ca despre fardul mătușii
mă întorc în propriile-mi vorbe mă biciuie galaxia
inventată de mine deschid ochii; știu că mă înșel.
binecuvîntată fie înțelepciunea…
numai că nu posedă nimeni limita gîndului
o picătură de sînge
precum poemul despre libertate
lumina
creierul apucat pe drumuri pe viscol mereu pe partea
celor cu vocația lacrimei. o iau de la capăt
e vorba despre ieftinul formalism
al celui care nu prinde peștii de aur
numai vrejuri
în altă zi pipăie burdihanul înțelepciunii
în altă zi tace
ascultă privighetorile bolnave de misticism
noi toți venim obosiți de foarte departe e o nebunie
să vii atît de departe să nu fii trădat de cuvinte
să mai fii iubit
să te înjunghie propria-ți carne
(cântec trist cu mîinile tăiate, ciungule!)
pe tine și pe mine poate ne mai știm
de amărăciunea noastră nu s-a atins nimeni,
proprietate privată consulat al răbdării
întreb acum ce rost are
o luciditate tăinuită de tînăr.“
Poeme lungi, ample discursuri intersectate, un acut sentiment al incomunicării, o lucidă trăire a spaimei de singurătate, toate acestea ne fac să așteptăm cu nerăbdare apariția editorială a „Tratatului de eretică“ scris de Aurel Dumitrașcu.
Liviu ANTONESEI
„Opinia studențească“ nr. 7/1981
