AUREL DUMITRAȘCU
FURTUNILE MEMORIEI
Volumul de debut al lui Aurel Dumitrașcu („Furtunile memoriei”, Ed. Albatros, 1984), strecoară încă din titlu o ambiguitate ce pune alături două mize diferite de lectură. „Furtunile memoriei” poate fi de aceea citit fie ca repertoar al unui motiv poetic, cel al memoriei, fie ca o subtilă autoreferențialitate a strategiei propriului discurs. Cele două chei de lectură, deși se învîrt în același sens, nu duc în același loc.
Să le luăm pe rînd.
Primul palier al lecturii, acceptînd lecțiunea dinspre titlu spre volum (luînd, așadar, titlul drept interpretant al conținutului volumului), aduce cu sine opțiunea tematică pentru motivul memoriei. În acest caz asumarea dificultăților ce decurg din alegerea făcută este un semn pentru temeritatea demersului, întrucît presupune răsturnarea discursului memoriei – ales ca pretext –, preponderent narativ, într-un discurs poetic despre memorie. Cealaltă lecțiune, a „furtunilor memoriei” ca strategie a propriului discurs poetic, se impune ca lectură în sens invers, dinspre volum spre titlu (uzînd deci de volum ca interpretant al titlului) și aduce cu sine semnul conștiinței poetice, al asumării unui anume discurs poetic și o retorică specifică. Retorica asumată este ordonată, prin analogie cu principiul psihologic al brainstorming-ului, într-o „dezordine cu un vers princiar”, după expresia poetului. Cu aceasta am citat deja un astfel de „vers princiar”. Ordonarea poemului se face în ritmul dat de solicitarea în cascade a memoriei, ceea ce conduce la o surescitare a funcțiilor memoriei. Aurel Dumitrașcu are însă abilitatea de a păstra în conexiune cele două paliere (tematic și strategic) în așa fel încît, ambiguizate, ele să se potențeze reciproc. Iată, pentru început, mișcările de deschidere ale unui ingenios joc cu cititorul, condus cu îndemînare de poet, joc proiectat pe spațiul de joc în care pot fi recunoscute convenții estetice impuse de generația anilor ’80. Iată un semn al apartenenței la o generație poetică aflată în ascensiune:
„Alege aceste somnoroase maluri mi se spunea
sau nu alege nimic plimbă-te închipuie-ți că ai
tot acest pămînt în priviri că e bine să faci singur
jocurile îți poți lăsa mîinile în față sau la spate
bine ca le ai ziceau mutilații bine că dinții tăi stră-
lucesc ziceau cîrceii eclipsei (…) poate fi viața ta un mit ? întrebam te poți întoarce
în proprii ochi ? poți începe din nou ? da îmi spuneam
toate le pot face cu siguranță le pot face pe toate
numai că cineva nu există sau există sau se frămîntă
sau se plimbă în aceleași autobuze aglomerate
sau e pe dig sau doarme cu mine sau…
cine mizează pe noi ?“
(„Tînărul artist crede că are dinții ascuțiți și curați”).
Una din cele mai interesante forme de manifestare a memoriei este memoria culturală. Citatele în diferite limbi, numele unor personalități intră în țesătura poemelor, nederanjînd cu nimic relifeul poemelor, nici măcar prin scrierea cu majusculă. E semn că poetul tînăr și-a pierdut acel sentiment adamic al ființei care spune că lumea se naște sau renaște odată cu fiecare; el știe, nu poate uita că nu este primul care scrie despre dragoste despre viață sau moarte. Cunoștințele lui Aurel Dumitrașcu se numesc Kant, Mallarme, Paganini, Dali, Bosch, Laurențiu U(lici) etc.
Avînd o memorie culturală „încărcată“, un sentiment livresc începe să se insinueze, ceea ce face ca o astfel de poezie să nu poată fi citită întru totul inocent. Transtextualitatea, intertextualitatea devin forme de manifestare ale acestei conștiințe livrești. Dacă e să dăm crezare imposibilității unei lecturi inocente, atunci „Vînătoare de cerbi” e scrisă în prelungirea unui vers eminescian („unde ești, copilărie, cu pădurea ta cu tot”) și a unei binecunoscute poezii a lui Labiș, căci
„Cînd am fost prima dată
la vînătoare
cerbii s-au rugat de țeava puștii
cerbii au plîns
cînd am fost a doua oară
la vînătoare
cerbii au surîs
și în carne mi s-au ascuns
a treia oară
nu am mai fost
o femeie furase pădurea. “
Ca orice poet autentic, Aurel Dumitrașcu știe să renunțe la timp la retorica, alias „Divina paradoxalia“, ce-i normează (din interior) discursul poetic („tineri zei sînt programatici și aspri / inventă lumea apoi o reneagă“) manevrînd și în același timp nelăsîndu-se manevrat de această retorică. Retorica memoriei slujește poezia atîta timp cît nu se întîrzie în retorică. Optînd pentru o strategie care-și asumă entropia indusă de memorie („dezordine cu un vers princiar”), sentimentului de plăcere estetică („un vers principar”) i se juxtapune – pentru a fi dus pînă la intensitatea lui maximă – sentimentul de neplăcere („dezordine”) ca antinomie dialectică. Desigur, miza strategiei stă în violentarea sensibilității estetice. Discursul care iese din această retorică stă clădit pe muchie de cuțit, dar pe jumătatea ei favorabilă, căci sentimentul precumpănitor este acela de plăcere estetică. Neplăcerea, o prezență recesivă, este doar un mijloc de amplificare a impresiei majore. Pot fi decupate o mulțime de versuri „princiare”, admirabile, de-a dreptul memorabile și aici cercul deschis de „furtunile memoriei” se închide – la modul hermeneutic – în cititor.
Pariul poetic a fost cîștigat. Aurel Dumitrașcu are puterea infidelității creatoare față de retorica asumată, cum numai un artist stăpîn pe meșteșug o poate face, provocînd poezia. Discursul poetic devine o „conspirație într-un tratat de estetică”.
În „Ateneu“ nr. 10
din 1 octombrie 1985