AUREL DUMITRAȘCU
Tot Editura „Albatros” (și același redactor de carte, Gabriela Negreanu!) publică și prima carte de poezie a lui Aurel Dumitrașcu, „Furtunile memoriei“, carte care certamente anunță un poet autentic, construit solid, cu o deosebită severitate a expresiei, ușor cochetînd însă cu poza, ceea ce dă, de fapt, expresiei luciul profunzimii, privirea în adînc. Dînd impresia unei redundanțe prea evidente, textul poetic este însă limpede, țesut cu taină, cuceritor, poezia fiind, și-n acest caz, conținutistă, încărcată de idei-săgeată, de paradoxuri calculate (adică divine) întru efectul condensării mesajului și a clarității poetice. El pare mai rece, însă, decît confratele sau de „școală de poezie”, cu o mînuire exactă a dialecticii textului, străbătut, nu de puține ori, de sentimentul purității, dragostei și nostalgiei.
Mai mult un poet de notație și parcă mai livresc, Aurel Dumitrașcu știe să ia realului frumusețea care, trecută în „șir“ – adică în poezie – dă versul dens, muzical, profund, ca și cum atunci în preajma lecturii autorul ți se destăinuie, ieșit din rafturile de cărți și totodată dintre „înaltele urzici din spatele casei”. Într-o totală armonie, starea lui poetică și starea lui spirituală coabitează, vers după vers, acumulînd elanul necesar unor poeme antologice, de elevație, ținînd de ceea ce poezia adevărată (a se citi poezia mare) cere. Citez numai începutul unul poem extraordinar, „Secunda de geniu“:
„Furișată secunda de geniu
bate la ușa celui care tocmai se uita
cu ochii ficși la o bucată de plumb…”
Nimic nu e întîmplător în poezia lui Aurel Dumitrașcu: sensul cuvintelor iradiază, creează acea irizare a lor care cuprinde poemul cu toate înțelesurile și substraturile lui. Îmbinarea livrescului cu realul, cu imaginea realului, în poezia lui Dumitrașcu este un cîștig, un pas înainte spre clarificarea tonusului liric al poeziei intelectualizante, a apropierii ei de inima care gîndește frumusețea înaintea minții, care o sincronizează cu mersul grăbit al lumii.
Din acest punct de vedere, cartea lui Aurel Dumitrașcu e o împlinire, înscriind în „catastiful debutanților“ un debut matur, sugerînd grăbiților că nu timpul propice-precoce face poezia, ci și timpul, și poetul care e ambasadorul perenității.
Salutăm, astfel, cu deplină încredere acest debut.
P. S. Am observat în poezia lui Daniel Corbu și a lui Aurel Dumitrașcu un element comun: IOANA. Desigur, poeții au aceeași dragoste, mereu neschimbată – Frumusețea, viața, spiritul!
În „Ateneu“ nr. 2 din
1 februarie 1985
AUREL DUMITRAȘCU – Biblioteca din Nord
Paradoxal, prin insolitul singurătății sale, Aurel Dumitrașcu este mai puțin insolit decît am vrea să credem; în sensul creării unui modus vivendis, cazuri ca ale lui mai sînt cîteva în țară. Totuși față de ceilalți ce și-au ales voit sau obligatoriu solitudinea, Aurel Dumitrașcu are un plus de neobișnuit, creînd într-un spațiu de legende mai mult pastorale o nouă legendă și anume aceea a bibliotecii acolo, în creierul munților, a cititorului, care, în loc să admire realitatea plină de frumuseți a naturii, intră și contemplă realitatea din natura cărților. Singur, în munți, în afară de a fi o metaforă vie a izbucnirii poeziei, el este un trai livresc al acesteia, o realitate ce-și încartiruiește orizonturile în cîteva utopii deodată; – lucru ce stă la îndemîna celor aleși și (după cum am mai spus) el nu este singurul ales; dar cei aleși totuși nu-s mulți. Nu este deloc un abuz de conștientizare, în cazul lui Aurel Dumitrașcu, cînd afirmă, în mijlocul munților, sus, unde viața e însăși viața în starea ei nativă, că:
„— Eu
nu vreau
să trăiesc
eu vreau
să citesc.“
(Ars doloris).
Această mărturisire este cu adevărat o artă a durerii, o atitudine de cerință a ochiului democrit nesătul de a cuprinde cît mai mult din ceea ce a fost născut pentru a fi citit: biblioteca din nord instituindu-se ca un far ce primește și trimite lumină. Receptor și emițător, poetul de la Borca pare a fi în primejdie fără existența unei asemenea baze spirituale. Nu cred însă că, închis într-o sihăstrie, Aurel Dumitrașcu n-ar fi la fel de interesant, de conotativ, de metonimic, aluziv, etc. Ci ba dimpotrivă, cu o simplitate amplificată în sensuri mult mai adînci, ducînd poezia spre o realitate la care mereu ne trimite autorul prin ecranul unor imagini ce țin de un psiholivresc deja asumat, în exclusivitate creativ. Textul poetic impune o realitate ce numai comunicarea clară o are; tonul poeziei lui Aurel Dumitrașcu fiind unul distinct, în contextul poeziei ce-o scriu cei mai avizați dintre poeții promoției ’80. Poate că nici nu e bine să-l așezăm pe Aurel Dumitrașcu într-un astfel de context; arealul în care poezia lui viază este mult mai larg (după cum am spus, cuprinde mai multe orizonturi utopice deodată). Poetul nu abuzează de o formulă consacrată de un anumit moment al poeziei noastre, ci mai curînd formula acceptată de autor este o sinteză a unui travaliu susținut ani în șir, poetul fiind mereu atent, totuși, mai mult la sagacitatea elaborată a unor tehnici echinoxiste, asimilate și trase pe calapodul tonului său. Elevația frazei poetice vine de acolo, ci nu de la brutalitatea frazei sincopate și hiperbatice de factură caragialeeană, practicată cu succes de Mircea Cărtărescu și Florin Iaru. Nu putem trece la exemplificări pe text înainte de a mai face o observație ce ni s-a impus în urma lecturii „Bibliotecii din Nord“, a doua carte a lui Aurel Dumitrașcu, apărută la „Cartea Românească” anul acesta, și anume aceea că textele din această carte (mai mult decît în prima) se completează unele pe altele, doar titlurile făcînd să se departajeze într-un anumit fel ideatic; deoarece ideea în poezia lui Aurel Dumitrașcu e mereu aceeași, întoarsă pe toate fețele ei, tăinuind totodată esențialul comunicării, ceea ce cere obligatoriu relectura.
Neîndoios, Aurel Dumitrașcu este un sentimental, dar nu un sentimental desuet. Sentimentele lui sînt de plumb, grele, scoase din idiomuri, din incunabule, din cărți visate, din teorii și erezii care nu sunt deloc simple pretexte, ci condiții de trai, – toate acestea sunt filtrate de minte și inimă. De la faptul de a trăi (și cum anume !) pornesc sentimentele lui Dumitrașcu și „cititorul trebuie să știe“: „Vin acasă și singur mă joc doar cu moartea”; „Seara înainte de a uda florile îți voi spune / cum moare metafora in spitale”; „O dată pe an măcar atît / în satul tău. Și / privește tăcut / cîți bujori românești / înfloresc / pe morminte”, „Vezi ? / Din casă / iese / singur / un bărbat / fericit “ și altele (ar trebui să cităm toată cartea !) ne justifică părerea că nimic nu este spus fără ca autorul să nu fi tremurat la gîndul că ele ar putea fi spuse fără inimă.
Aurel Dumitrașcu nu se ferește de la un act ce mulți dintre autorii tineri îl fac, și anume acela de a personaliza poemul, de a face o poezie despre poem, justificînd acea teorie malarmeeană de-a explica tot ceea ce a dus la nașterea poeziei, de a teoretiza într-un text poetic estetica fără a diminua esteticul, efectul de frumos. Poetul nostru însă cunoaște pericolul și se ferește de eseizare, de povestirea ideii ce l-a incitat la elaborarea poemului. Poetul scrie doar un text și-l lasă pe mîna „cititorului fericit”:
„Puține lucruri să-mi spui cuminicătură
proptită în grai. Gara, orfelinatul
un prunc sau o fereastră cu noi doi
zarea cît un pîntec vinețiu.” (…)
(Poemul)
– cititorul avînd dreptul să-și găsească în el un motiv de liniște sau amărăciune, o stare care să-l mulțumească sau nu. Mai mult decît această despărțire față de text este vădita intenție a poetului de-a ne conduce acolo unde și-a propus, înlăuntrul unei stări atît de înfierbîntate de chinurile zămislirii poeziei (poemului), – act de continuu catharsis. Îl vedem pe autor în final ieșit într-un autoportret de „bărbat fericit”, bărbat ce poate fi chiar Poemul.
O latură mai accentuată, în această a doua carte a lui Aurel Dumitrașcu, este erotica — stare ce nu poate fi concepută în afara poemului, în afara bibliotecii, în afara cuvîntului care devine poezie. Femeia de data aceasta este Maria (în prima carte erau Ioana, Tudorița și altele) și ea nu este numai o realitate ci chiar mitul cunoscut al suferinței, al așteptării parousice, — femeia fiind poarta deschisă (sau închisă) a eternității; ea suferind pentru cumplitele chinuri ale androginului. Aurel Dumitrașcu este mai mult chinuit de către această ființă decît iubit; dar el iubește totul în numele poeziei. Distribuite pe distanța celor trei secțiuni (Inteligentia, Memorabilia și Tratatul de eretică) poeziile de pretext erotic tonalizează favorabil o realitate adusă de autor în eșantioane cu eforturi ce țin de voința și talentul unui ambițios, însă un ambițios singuratic, ascetic, pentru care dragostea a căpătat noi valențe, taine noi de perpetuare a ființei umane. Autorul sondează un spațiu imaginat al realității, căci realitatea nu este cea din afara expresiei ci cea din interiorul expresiei.
Acolo, în munți, trecînd poezia, un far a semnalat că Alexandria n-a ars, rafturile ei sînt pe mîinile Poemului, adică și pe ale lui Aurel Dumitrașcu, autor, prin această carte, a celei mai dense cărți de poezie scrise de optzeciști (și poate nu numai de ei) în ultimii ani.
