Către Emilia Amariei - AUREL DUMITRAȘCU

Borca, 10 mai 1982

Bună ziua, Mili!

Îți scriu târziu, în ultimul timp am continuat să fiu terfelit de frigul ce nu mai pleca, de așteptarea la care mă supune (de câteva luni) editura „Cartea Românească“. Pentru că te saturi și de așteptat. Acum câţiva ani era mai ușor de suportat; dar după ce-ai scris deja câteva cărți despre care vorbesc foarte mulți oameni care le-au citit, dar aceste cărți sunt doar în manuscris, te inundă un fel de silă, se crispează ceva în seninătatea ta. Nu știu ce e democratic în a supraenerva pe tinerii poeți (care s-au dovedit buni) făcându-i să tot aștepte. Poate că unii dintre cei care răspund de destinele culturale ale țării în mod oficial ar trebui să-și amintească mai mult că au fost și ei tineri…[1]
Dacă n-ar fi scrisorile marilor mei prieteni de peste tot, oboseala singurătății ar fi în stare să mă ducă în pragul sinuciderii. Borca e și un spațiu în care oamenii habar n-au despre profunzimea unor lucruri, gesturile și opțiunile lor sunt formale, mereu minate de incompetență și pustiuri de gânduri. Despre lipsa de bun-simț aproape generală, ce să mai vorbim!?
M-a emoționat plăcut epistola ta! E bine că ți-e dor de cărți, de frumusețea aceea netrufașă, nesimulată, neplictisitoare. Eu ador Ardealul! M-am simțit întotdeauna grozav acolo. Și oamenii mi-au părut minunați. Sigur, am cunoscut Ardealul prin filieră clujeană, ca să zic așa, totuși sunt sigur că rigoarea lor vine dintr-un plus de gândire, în timp ce oamenii Moldovei sunt mai repezi și mai puțin cugetați. Totuși, mai profunzi – și asta vine dintr-o sărăcie…[2]
Caută să-mi vorbești despre Ardeal, despre oameni, despre prejudecăți. Dacă se poate.
Trăiesc un timp în care până și prietenii îi substitui scrisului – fiecare prieten apare într-un fel sau altul, în ceea ce scriu. Cărțile mele sunt neliniștite și triste, mi se spune chiar și că întind prea tare coarda, de aici riscul nebuniei. Pot fi liniștiți, voi rămâne sănătos! Cel mult pot muri! Sper că nu de silă, cum se moare acum în special.
Nicio grijă, vei primi cartea mea atunci când o să apară! Celelalte or să apară mai repede. Va fi cum voi dori, sper! Deși mi se va cere să renunț la anumite texte, din motive politice. Nu știu ce-i cu ei, eu sunt un bun român, nu o lichea! Dar poți fi înțeles greșit, se pare. Mai ales acum, când, vorba unui prieten, riscăm să batem din palme și prin somn.
Îmi petrec zilele citind numai în franceză, multe cărți rare aduse de la oameni deosebiți. Coranul („le Koran“), Emil Cioran…[3]
N-am timp acum să-ți dau o listă cu cărți pe care să le citești, o voi face data viitoare (atunci sper să nu mai întârzii), totuși îți recomand orice de Dostoievski, pentru toate anotimpurile.
Aștept vara! Aici în munți e cald de pe 3 mai! N-am mai trăit luni așa reci niciodată. Voi pleca la mare, sper. Oricum voi pleca! Mi-e dor de mulți oameni și de multe locuri rare.
A apărut „Istoria literaturii…“ a lui Călinescu, poate-o procur prin D.R. Popescu. E o carte care nu trebuie să lipsească din biblioteca nimănui.
Uite, îți pun un poem care a apărut în ianuarie în „Cronica“[4]. Vei constata, nu mai sunt ca pe vremuri. Dar sunt eu, pe un drum pe care-l aprofundez zi de zi!
Îți doresc pace și bucurie acolo!

Aurel Dumitrașcu

BORCA, 17 iunie ’82

Bună, Emilia!

Îți scriu cu întârziere, să mă ierți; totuși de data asta îți aduc o veste boierească. Acum aproape două săptămâni presa a anunțat câștigătorii Concursului de debut – poezie al Editurii ALBATROS. Între puținii aleși (dintre cei 167) și Aurel Dumitrașcu. De unde până unde, totuși, la ALBATROS? Când eu știam c-o să apar (și așteptam în acest sens) la CARTEA ROMÂNEASCĂ! E drept, aveam și la ALBATROS un manuscris, de vreun an și ceva. Dar nu cunoșteam pe nimeni la această editură, deci îmi luasem de mult gândul de acolo, aproape uitasem.
Nu m-am bucurat foarte tare la aflarea veștii. Eram doar mirat. Cred că acum încă, mă bucur. Am scăpat de un chin, voi avea o CARTE – cel mai frumos lucru pe care-l pot da deocamdată lumii. Acum două zile m-am întors de la București, am fost și am semnat contractul. Am dat peste oameni foarte atenți, afectuoși și respectuoși acolo la ALBATROS. Mircea Sântimbreanu[5], directorul editurii, în primul rând. Vara aceasta va fi necrispată. Vara aceasta va semăna și cu sufletul meu. Voi da și examen. Aș fi prea de tot să și reușesc. Nu se pot întâmpla toate minunile în două luni. Mă duc pentru a nu-i supăra pe prietenii mei ieșeni. Poate va fi, totuși, bine. Desigur, nu pot învăța după manuale. Va fi un examen la care contez pe ceea ce s-ar numi cultura mea de acum, maturitatea gândurilor mele estetice.
Apoi voi pleca spre București și de acolo la Sulina și Constanța. N-am prea mulți bani în vara asta, dar nu e o problemă.
Cartea o să-mi apară până-n decembrie! Ar fi grozav! Pentru că-n actuala conjunctură editorială e greu de editat la timp cărțile debutanților. Închipuie-ți: Concursul de debut la care am ieșit învingător e pe anul 1981. Și noi unde suntem acum…
Nu pot uita noaptea petrecută acum la București, la George Stanca[6], un poet ludic (arhitect principal pe sectorul 6 București, în particular; fost redactor muzical la FLACĂRA prin ’70 – ’74) – unde am ascultat o muzică grozavă. George are o discotecă de cca. 400 de L.P.-uri străine, dar numai rarități, de la Beatles la Eric Clapton și Mahavishnu Orchestra! M-a îmbătat pur și simplu în noaptea aceea. Abia aștept să-mi cumpăr casetofon cu banii de pe carte. Muzica este jumătate din tot ceea ce mă ține viu și lucid.
E foarte frumos ce-mi spui despre Idicel-Pădure[7], te cred! Și ai dreptate în tot ceea ce spui despre Borca cea stropșită de vulgaritate și devalorizată. Un prim semn de amurg al conștiinței este pierderea obiceiurilor străvechi. Borca e într-adevăr o fâșie de „no man’s land“ (fâșia ce desparte două țări) în care nu se-ntâmplă nimic, rareori doar bate vântul cel cu măști și clopoței.
Poeziile mele dinainte, zici, îți plăceau mai mult! Da, poate erau mai curate, mai pline de inocență, mai „frumoase“, dar sub nicio formă mai adânci și bolnave ca cele din ultimii doi-trei ani. Am ajuns la o anumită tehnică de scriere; aparenta senzație că mă complic este falsă. Cred că citite cu atenție textele mele de acum sunt pline de miez și răni. Nu-mi propun ceva, nu vreau să demonstrez ceva prin ceea ce scriu. Nu e decât o stare de emoție și revoltă ce bântuie zilele mele. Poetic vorbind. Am tendința să prefac totul în poezie, să inventez din nou lumea. Prin cuvânt. Voi izbuti, așa cred!
Spre sfârșitul anului, citindu-mi prima carte, mă vei găsi mai bine, vei înțelege ceea ce acum spun cu reală subiectivitate.
Mulțumesc pentru poezii! Totuși ai rămas tare curată în gânduri, lucru pe care eu nu-l mai am în poezie; textele mele sunt uneori intenționat grotești.
În munții noștri e cam rece, dar ploile îmi priesc întotdeauna. Terminarea școlii mă face mai liber și odihnit.
Aștept să mai umblu prin republică!
Multă bucurie și multă liniște! Scrie-mi despre orice crezi, îmi face plăcere.
Din munți, cu gândul bun,

Aurel Dumitrașcu

Borca, 21 iulie 1983

Bună draga mea Mil!

Îmi pare rău că te găsesc tristă! Veștile tale sunt pline de amărăciune, însă nici nu puteam să mă aștept la altceva, aceasta dacă trebuie să fiu foarte sincer. Zic așa, pentru că singurătatea mea spune cel mai bine ce poate fi viața în doi. Cred și azi că fericirea începe de la doi, dar mă-ndoiesc că știu ce semnifică acest cuvânt. Doi este deja o opțiune. Cel mai des această opțiune duce la fatalitate. Mă refer la fatalitatea banalului, la acea complacere în obișnuințe ce nu pot salva niciodată cu adevărat sufletul unui om. Dar nici misticismul nu e o soluție. Mă gândesc acum la un vers al lui Andrei Roman[8], versul de început al poemului „Ce aș fi vrut să trăiesc”: „Și vine ziua când iubitei nu-i mai cerem decât ceea ce ne pot da și alte femei”. Nu-mi închipui femeie căreia să-i placă acest vers. Un bărbat îl spune cu dezinvoltură. O femeie îl citește cu amărăciune. Marile drame încep din momentul în care femeile sunt doar niște obiecte. Poate că eu am dreptate să cred în mod serios doar în prieteniile (legăturile) spirituale. Eu, care nu cred în mod serios decât în iubire. Poate că prin iubire înțeleg în general o modalitate de a ști să nu rămâi singur.
Suntem rătăciți pe o planetă pustie. Nu e un paradox și Biblia și Saint Exupery au dreptate. Sigur, aș putea vorbi mult și profund despre astfel de lucruri! Numai că profunzimea-mi de acum n-ar salva deloc depărtarea în care liniștea ta se zbate, draga mea. E atât de greu să fii femeie! Voi fi înțeles eu de mic aceste lucruri, din moment ce am fost și am rămas mereu de partea voastră? Când rămânem fără pasiune, doar cu instincte, nu mai suntem oameni. Nu mă întreb de ce-mi scrii, de ce-mi spui, de ce chipul tău e o lacrimă! Mă gândesc dacă nu cumva e în firea logicii să-mi spui chiar mie ceea ce te mâhnește acum și oricând. Nu sunt un mecena al inimilor zdrobite, al inimilor dăruite perversiunilor seci ale zilei. Dar cum mie nu mi-a fost niciodată rușine de plâns, e normal să te înțeleg corect. Plânsul mi se pare unul din semnele esențiale care-l definesc pe om. Mă mâhnește amărăciunea ta! Dar nu știu ce pot înfrumuseța în amărăciunea ta?
Cândva, pe vremea când rătăceam bezmetici și liberi prin ierburile Runcului, îţi spuneam, ba chiar în adâncul sufletului strigam să nu te măriți niciodată, pentru că tu nu ești făcută pentru căsătorie. Te iubeam și te iubesc. Ai ales un drum tare anevoios pentru sufletul tău curat și sensibil. Astfel de suflete se umplu de răni pribegind prin banalul acestei lumi. Poate că depărtările sunt adevărata ghilotină a inimilor nenoroase.
Vezi, concordanța dintre noi se manifestă la un nivel care nu ascultă de drojdia agasantă a zilei, a prejudecății. Eu nu-ți pot scrie știind că ești acum soția cuiva. Nu! Căsnicia e întotdeauna o convenție sau o conveniență. Nu o salvare. Sau nu știu, însă eu comunic dincolo de orice prejudecăți cu tine. Așa a fost întotdeauna. Nu-mi fac nici o părere greșită despre tine, eu te știu, Mil! Te cunosc cu inima, cu sufletul. Așa nu știu dacă vreodată cineva te va mai cunoaște. Fiecare om are ceva neasemuit în el și, indiferent de timp și obișnuințe, trebuie să-și apere acel ceva fără de care nu ar mai fi. Tu ai poezia. În ziua în care ai ajunge s-o pierzi, fii sigură te-ai pierde pe tine însăţi. Ai un copil și asta înseamnă că stăpânești o minune. Eu, închipuie-ți, nu vreau să am copii. Eu, care iubesc până la demență copiii. Poate că poezia mă face egoist cu mine însumi, niciodată cu ceilalți. Există deja mulți copii pe care-i iubesc și prin care am trăit și trăiesc. Mulți sunt copiii mei, i-am înfiat, îi iubesc, îi apăr. Mă bucur de tot ceea ce pot fi pentru ei. E mai greu atunci când fetele cresc și, mi se-ntâmplă, se-ndrăgostesc tare mult de mine.
Dar dragostea ce mi-o poartă e atât de frumoasă încât fără doar și poate nu și-o reproșează. Mi se-ntâmplă atâtea lucruri nemaipomenite din cauza lor! De exemplu, din cauza uneia, am scris o carte la care țin mult: „Tratatul de eretică”. O alta scrie proze nemaipomenite. Deja am prezentat-o în „Ceahlăul” și în curând în ”Tribuna”. Un băiat a ajuns să fie poet în înțelesul profund al cuvântului. Altele îmi spun mereu că nu ar avea destul suflet pentru cât aș merita să-mi dea. Cine mai știe? Știu doar că i-am schimbat, i-am înfrumusețat și i-am câștigat pentru totdeauna de partea artei.
Îți vorbesc despre copii și îmi amintesc verile lui ’77 – ‘78, acele lungi discuții poetice, acel timp în care eram infestați de poezie și lene, de neliniști curate. Eram tare îndrăgostit de tine pe atunci.
Voi pleca peste câteva zile la București și de acolo la Sulina! Am luat toate examenele și acum sunt în anul doi. Până la anul nu mai am lecturi obligatorii. Nu peste mult timp am să-ți trimit cartea mea primă. E cel mai frumos dar pe care-l pot face oamenilor pe care-i iubesc mult. E sigură, totuși, adresa pe care mi-o dai? Pentru că e tare nesuferit să scriu epistole cu tot sufletul și ele să nu ajungă la destinatar! Scrie-mi imediat ce primești aceste cuvinte, ca să putem stabili o legătură sigură! Îți voi vorbi curat și chiar te rog să mă consideri prietenul tău dezinteresat! Păstrez exemplarul din „Flacăra” (în care ți s-a publicat poezia „Nu ne mai vrea pământul”) dacă-l dorești.
Bucuria mea pentru orice victorie a ta, rămâne intactă.
Îți doresc liniște și încredere!
Ai grijă de tine și de sufletul tău!
Rămân cu gândul cel bun pentru tine și ceea ce spui că mai ai: poezia!

AUREL DUMITRAȘCU

Borca,20 august 1983

Bună, draga mea!

Îți scriu într-o dimineață în care pot sta și singur, ascultând un disc cu muzică grecească. Zic „singur”, pentru că în ultimele aproape patru săptămâni am fost călător și noapte albă prin Sud și prin Nord. Mi-ai scris pe 28 iulie, observ. M-am întors în munți pe 10 august. Am plecat la București, dar am ajuns prin alte părți, cu cei de la „Suplimentul“ – „Scânteii Tineretului“. O călătorie pe gratis. Plăcută. Tulcea. Constanța (peste tot). Canalul Dunăre-Marea Neagră. Cu alți tineri scriitori.
În București, unde în mod obișnuit mă văd cu toți prietenii mei mari și mici, am avut și o zi la Nichita Stănescu. Rețin acea zi în primul rând. Mă simt foarte onorat de tot ce mi-a dăruit în acea zi de duminică, 31 iulie.
Revenit aici, mi-am petrecut ultimele zece zile cu niște copii admirabili din Ialomița (plus profesorii lor) veniți într-o tabără de creație. Împreună cu ei am fost și pe la mănăstiri, într-o bucurie reciprocă.
Acum sunt cu un prieten din București, dar l-am mai lăsat pe la fratele meu.
Aveam de gând să citesc mult și să scriu în august. N-a mers. Am călătorit și am nedormit cu mulți din prietenii mei mai vechi sau mai noi.
Ți-am scris toate acestea pentru a-mi dezvinovăți tăcerea. Pentru că am dorit să-ți scriu imediat ce ți-am citit epistola, fără a reuși s-o fac. Te găsesc tristă și singură, hăituită de ceea ce a fost mereu frumos în tine și acum nu mai poate considera „înțelegerea” drept înțelepciune. Te înțeleg și nu vreau să-ți vorbesc ca un guru, nu vreau să te compătimesc, mai curând mă aliez nevoii tale de iubire și dăruire – pentru că eu nu cred în mod serios decât în iubire, numai iubirea părându-mi-se în stare să ne salveze de la ceea ce trăim plictisitor și pustiu. Mi-e ciudă pe tot ce încătușează, pe tot ce face din noi umile slugi ale unor convenții care nu ne dau mai nimic profund într-o viață de om. Ne-am născut cel mai des la întâmplare și ajungem să viețuim o prejudecată pe care fel de fel de impudici au numit-o morală. De aici pustiul de netrăire. Mi-amintesc că Nichita Stănescu îmi spunea că „nașterea e o mlaștină, numai moartea e virgină”.
Cu ce umplem ținutul dintre mlaștină și virginitate?! Cred că numai cu iubire. Pentru iubire merită să sacrificăm orice. Domnul Nichita spunea că mă stimează foarte mult pentru că sunt așa tânăr și mi-am dat seama că o viață de om poate fi salvată numai prin iubire. Sigur, nu mă refer la iubirea inofensivă, înrămată ca un moft la un bot de mizerie (socială).
Mărturisesc că tot ceea ce mi-ai scris (te sărut pentru sinceritate și complicitate întru gând bun!) m-a emoționat și mi te-a amintit atât de mult încât aș vrea să plec undeva cu tine. Spun cu atâta astfel de lucruri, dar cred că fiecare cuvânt pe care-l rostesc e reflexul unui simțământ. Așa uit că tu ai mai multe probleme chiar și de câte îmi spui c-ai avea, așa mă fac să uit și faptul că eu sunt singur dar sunt totuși fericit – pentru că nu-mi dirijează nimeni opțiunile, că nu trebuie să țin cont neapărat de opiniile „morale” ale vreunei convenții în care aș viețui (o căsnicie, de exemplu).
Fericirea începe oricum de la doi, dar nu știu ce e fericirea. Folosim acest cuvânt pentru a numi o stare de bine. Cel mai des ne amăgim. Fără pasiune nu este nimic. Și suntem prea tineri pentru a fi mulțumiți de ceva ce ne-ar mulțumi doar ca… pensionari.
Vreau să ai grijă de tine, Mili! Să nu te răzbuni pe tine din cauza unei fatalități la care ai aderat totuși tu singură. E cumplit să fii sensibil. Tu ești! Vei fi deseori sfârtecată de complezența și duritatea celorlalți. Sunt de partea ta cu tot gândul bun, cu pasiunea chiar. Îți vorbesc deseori cu dor, însă nu vreau să ai sentimentul că mimez; poți avea acest sentiment tocmai pentru că ești împânzită de timpul pe care-l trăiești altfel de cum ai fi vrut. Când te-am văzut ultima data arătai așa bine!; privindu-te, îmi părea rău că nu te pot vedea mai des, că ai plecat într-o primăvară și ca un ghiocel ai dispărut când vara venea peste Borca. Uneori mă întreb de ce nu am fost mai ferm în exprimarea sentimentelor mele față de tine.
Scrie-mi orice și oricând! Sper ca nu peste mult timp să putem sta de vorba altfel decât prin scrisori!
Sunt cu tine și mă gândesc la tine!
Vreau să plângi pe umărul meu, dar să fii mulțumită că ești în preajma mea. Ar fi o mulțumire reciprocă, nebunatică!
Cu gândul cel bun, te mângâi!

Aurel Dumitrașcu

6 noiembrie 1983

Bună, Mili!

Îți scriu după o lună! Mi-a fost imposibil să-ți scriu pe moment. „Agresivitatea“ cu care mi-ai scris, ușoara îndoială cu care-mi răstălmăceai sinceritatea, n-aș zice că mi-au plăcut foarte mult. Mai ales că nu am sfârșit în a te recepta în modul cel mai curat posibil. Sigur, pentru a ne înțelege perfect ar trebui să începem prin a ne explica și ce înțelegem fiecare dintre noi prin sinceritate. Am dorit mereu ca cei cu care comunic să mă creadă pur și simplu. Dacă-ți spun că țin la tine, că aș vrea să te țin aproape de mine ore în șir, în ciuda aparentei exagerări, ar trebui să mă crezi pe cuvânt. Eu nu pot fi prieten decât în limitele încrederii. Ne putem spune absolut orice, dar trebuie să avem încredere într-un lucru elementar: n-avem niciun motiv să ne mințim. Oricât de ambigue ar părea și ar fi cuvintele, eu cred că oamenii care scriu le stăpânesc, deci nu mă joc niciodată atunci când îți spun ceva. Că uneori spun totul poetic, nu înseamnă că instaurez minciuna în propriile-mi cuvinte. Vreau să reții acest lucru aprioric, altfel nu putem comunica.
Nu vreau să spun că m-ai supărat cu ceva, ci doar că vreau să mă crezi întotdeauna pe cuvânt, fără explicațiile ce uneori urâțesc totul.
Vezi, eu nu mi-am propus să-ți scriu, nu mi-am propus să fim prieteni. Eu am simțit nevoia să-ți scriu, eu te-am simțit apropiată mereu, am știut mereu că există ceva metafizic care ne solidarizează. Apoi, tu n-ai fost chiar o fată oarecare în zilele mele. Prin 1977 eram tare îndrăgostit de tine și-mi sunt incredibil de clare zilele cu tine prin amurguri și ierburile Runcului.
Dacă aș simți milă față de tine, e mai mult ca sigur că aș continua să-ți scriu, dar e logic că nu aș face-o cu entuziasm, așa cum o fac. Apoi: de ce-aș putea să simt milă față de tine?! Viața pe care ai ales-o a fost opțiunea ta! Or eu nu pot să nu știu aceasta. Trec peste faptul că-n sufletul meu căsnicia n-a însemnat niciodată pentru un „suflet poetic“ o „soluție“. Acum, e drept, sunt mai echilibrat, însă tot nu cred în fericirea aceea uneori prea egoistă, reductibilă la un acoperiș, menaj, conveniențe. În același timp, nu-s nici un vânător de aventuri; eu niciodată n-am iubit pe cineva dacă nu era o dorință reciprocă, pe cât posibil dincolo de prejudecăți și… aranjamente, dacă nu era o imensă prietenie, o dorință de cunoaștere.
Iubirea, pentru mine?! Este mai mult decât esențială. Dar îmi și lipsește, Mili! Sunt foarte singur și singurătatea mea e deseori de-a dreptul cumplită. Vreau însă să nu mă plâng chiar dacă mi-e greu să mă abțin. Ziceam cândva: avem prieteni pentru a avea cui ne plânge! Și chiar de-a fi numai așa, îți dai seama că ne-am sinucide să nu avem cui ne plânge. Dar sinuciderea nu e niciodată o soluție. Sinuciderea este o contestare a însăși întâmplării de a fi supraviețuit nașterii.
Nu pot să-mi dau seama de ce ai avut sentimentul că atunci când ne-am întâlnit ultima dată te-aș fi evitat cu amabilitate, deși în scrisori păream altfel. Vezi, Mili, eu nu știu bine cât de dezinvoltă te-au făcut anii aceștia de căsnicie, pentru că, în general, sunt ușor complexat în fața femeilor căsătorite. Ne întâlnisem pe neașteptate, undeva în public, cu ochii acelor oameni obișnuiți dar plini de suspiciuni. Tu știi, de exemplu, că întotdeauna de când mă știu prieten cu tine am avut și am sentimentul că ai tăi mă privesc cu indulgență și neîncredere, dacă nu cumva cu dispreț?!
Sigur, dacă tu mi-ai fi spus că eu pot să te invit la mine și că tu poți să vii, lucrurile s-ar fi simplificat imediat. Mărturisesc că eu nu puteam să te invit; nu aș vrea să mă gândești altfel de cum mă știi. În același timp, sunt convins că intimitatea ne-ar refamiliariza cu îmbrățișarea. Tu mi-ai fost întotdeauna dragă și mi-ai rămas așa, or îți dai seama că pe fondul pustiului în care mă complac simt nevoia să te iubesc mult, să uit de toate cu tine. Iubirea posibilă dintre noi nu ar „rezolva“ nimic, pentru că nici nu ne-am „propune“ să „rezolvăm“ ceva. Tu ai pleca din nou și eu aș rămâne tot cum eram. Epistolele, ai perfectă dreptate, nu mai pot liniști la acești ani toate simțurile noastre. Apoi, ar fi cumplit să ne facem probleme, eu ținând la o anumită independență impusă de poezie, de scris, mai mult decât însăși la bucuria iubirii. Dar sunt sigur că mi-e dor deseori de îmbrățișarea ta! Să nu spui că înțeleg prin iubire doar îmbrățișarea, doar emoția cărnii. Nu, Mili! Tu știi bine, de fapt, că există multă prietenie între noi, că iubirea dintre noi este spiritualizată, că sărutul nostru a fost întotdeauna o continuare a poeziei cu care ne întrețineam.
Te-aș iubi toată, mult, aș putea să-ți sărut minute în șir trupul, gura, te-aș iubi cu tot sufletul meu! Pentru că așa simt. Dar nu știu cum ești tu ca femeie! N-aș suporta să mă gândești ca pe un aventurier, dar nici ca pe bărbatul tău definitiv. Sunt convins că numai fetița ta te leagă de acel om, că trăiești o complezență. Nu știu dacă ai putea pleca de acolo pentru a alege poezia, libertatea ta și un loc de muncă!? După cum nu știu cât bine i-ai face fetiței tale fără son pére. Dar nici să trăiești o complezență în toți acești ani frumoși nu e o soluție.
Nu știu cât de clar îți vorbesc și cred că nici nu-ți pot vorbi foarte clar. Nu înțeleg, însă, prin iubire doar un sărut nevinovat, dar nici strict relații sexuale. Iubirea e un sentiment complex, o bucurie aparte, unica spontană și deschisă dumnezeirii; iubirea e pentru mine o posibilitate de solidaritate și entuziasm, o spiritualizare și prin căldură, dar și o prietenie fără limite, o nevoie de a dărui și de a primi, o liniște și o tandrețe cosmică. Iubirea nu mă plictisește pentru că este reală și nespus de frumoasă. Păcat că mi-e îndurerat trupul de atâta neiubire, păcat că vorbele mele de iubire stau prea mult nerostite și umbrite în singurătatea mea.
Mi s-a spus că ai fost în ultimul timp pe la Borca! Dar tu de ce nu mă cauți și chemi?! Problemele mele!? Am mai multe decât alteori. Sunt plin de amărăciune și silă. Bolnav (se pare că am ceva la rinichi și nu numai), singur. Trăiesc și nenumărate zile în care asist la blocarea cărții mele, la măcelărirea ei inadmisibilă de către pricepuții de la Consiliul culturii și de la editură (de trei ori am fost chemat la București în ultimele 40 de zile!). E foarte rău ce se-ntâmplă, e rău că eu am scris și gândit acea carte într-un fel și ea o să apară cu totul altfel, inclusiv cu titlul impus de ei, schimbat (deci nu „Divina paradoxalia“). E tare păcat că s-a ajuns să se citească poezia tinerilor doar cu obsesii politice!
Te-am mai citit în FLACĂRA + opiniile foarte favorabile de lui Geo Dumitrescu. Sunt tare mulțumit! Poemul „Dor“?! Nu e rău deloc, doar că n-ar trebui să „poetizezi“ anumite sentimente; vreau să spun că poemul se prelungește inutil, explicativ, în ultimele 4-5 versuri.
Vreau să te citesc și să te mângâi!
Aștept vești! Sper să-ți dau și eu vești mai bune! În noaptea asta îți voi duce din nou dorul!

Borca, 9 decembrie 1983

Draga mea,

Îți răspund imediat! Observ că scrisoarea a plecat de acolo pe 4 decembrie și a ajuns aici azi, pe 9. Poate că pe 13 va fi în mâinile tale răspunsul meu.
Vreau să reții un lucru de la început: alungă teama (!) că aș putea să nu-ți mai scriu. O să-ți scriu mereu atât timp cât nu-mi vei interzice! Recunosc: nu-mi închipuiam că însemn atât de mult pentru tine. Dar mă bucur! Știu că o fac sincer, mai ales pe fondul unei amărăciuni confirmate în noiembrie (un ulcer apărut numai pe fond nervos; reflex al nervilor pe care mi i-au făcut cei ce-mi editează cartea; cineva a auzit ieri la radio că în curând cartea mea e-n librării; de o lună și ceva am refuzat să mai sun la ALBATROS, iar Sântimbreanu mi-a scris că nu mai vrea să-mi vorbească, fiindcă l-aș fi insultat; nu l-am insultat, dar îmi păstrez toate afirmațiile pe care le-am făcut la adresa responsabilității editorului). Există și rămâne în mine un sentiment „mojic“: mă mir întotdeauna când cineva îmi dă atenție. Când cineva mă iubește, mi se pare tare mult. Într-un fel, aparțin acelui om.
Rămân să cred în mod serios (POEZIA nu intră în nicio discuție de acest fel, EA fiind devenire pur și simplu!) numai în iubire, adică în exact ceea ce niciodată nu mi s-a dat pur și simplu pe deplin. E ambiguu să explic ce înțeleg eu tot timpul prin iubire; despre aceasta ți-am vorbit și-n ultima scrisoare. Aș vrea să mă „plictisesc“ de voluptatea iubirii, adică să fiu amețit de iubire – deci să pot reîncepe. A reîncepe nu înseamnă a repeta! Îmi dau seama însă, că o femeie proastă nu m-ar tolera. Frumusețea mea rămâne spirituală. Fizic suntem toți frumoși și discutabili. Vorbesc de frumusețea mea spirituală și poate că e doar un anume rafinament poetic. Am citit ieri și azi o carte dintr-a specie ușoară – jurnal –, dar o carte care m-a umilit, pur și simplu mă simt rușinat: „Jurnalul de la Păltiniș“ al lui Gabriel Liiceanu. Toate discuțiile acelea cu guru-ul Noica sunt nemaipomenite. Ei nu-s intelectuali, ei sunt filozofi. Dar am invidiat (constructiv) serile lor de spirit (și „spiritism”) cu tot sufletul meu. Ce neghioabă e soarta noastră deseori.
De ce n-aș fi putut avea și eu un profesor până-n 25 de ani! Am avut numai colaje. Și o încăpățânare ce venea din talent, poate și din temperamentul meu „împărțit“, faustic și „huligan“ – vreau să spun „al libertății“. Simt profund nevoia de a te iubi, de a sta cu tine în bucurie. Prin dispreț nu putem reîncepe nicio lume. Prin bucurie: da! Îți mulțumesc mult pentru că ții la zilele acelei veri! Și eu țin. Gândesc puritatea altfel! Faptul că tu ești o soție iconoclastă mă bucură sincer! Înseamnă că ai rămas pură, că nu te poate biciui exteriorul vulgar, că sinele tău este tot de partea deschiderii, de partea frumuseții.
Spun frumusețe și știu că afirmațiile acestea sunt ușor plate. Înțeleg frumusețea ca pe o neliniște, în niciun caz o împăcare. Vreau să rămân un neîmpăcat. Fiecare eșec este o victorie. Pentru că numai un eșec te îndeamnă la drum, te pune într-un drum; împăcarea te omoară. Pentru că seamănă cu o viață „fără rest“ – cum ar zice Noica, adică fără pasiunea unei zbateri întru ceva. Ceva nu înseamnă orice, desigur.
Depărtarea dintre noi este înțeleaptă dar și în împărăția nedreptății! E o seară molcomă, plină de un omăt pitic, rece. La mine e cald! Te-aș ține în brațe ca pe o nemargine de lume.
Sigur, iubirea ne face geloși. Dar eu am trăit tare singur în ultimii ani. Tu ești parcă mai fericită decât mine: pentru că ai trăit și libertatea de a detesta sexualitatea. În timp ce eu trăiesc deseori o dramă: aceea a trecerii sexualității în imaginație. Un erotoman, adică obsedat sexual, este un om care poate fi anulat. Neputând face abstracție de „suficiența“ mea biologică, îmi închipui că nu e o impudoare că-ți vorbesc despre zile pierdute fiindcă mi-e dor de un trup care să înțeleagă divinația împreună cu trupul meu. N-aș vrea să teoretizez despre lucrurile ce se subînțeleg. Pentru că, tu știi, iubirea pentru mine, nu înseamnă sexualitate, dar înseamnă și sexualitate. Ceea ce știu e că nu m-aș putea plictisi! Te iubesc mult și eu, Mili! Legătura noastră, spirituală, include tocmai de aceea și erosul.
Uneori mi-e groază că rămân luni în șir dincolo de orice „atingere“! Și nici măcar nu-s un yogin, un ascet, un dedat sfințeniei! „Metafizica e curată nerușinare“ zic într-un poem numit „Ars doloris“. Cine va ști că prin „nerușinare” spuneam „bucurie“. Pentru că numai așa îmi închipui că ai să stai în seara aceasta cu mine și că n-ai să pleci nici mâine-dimineață!
Lasă-mă să visez, pentru că rămâi tare frumoasă în visele cu care te caut! Mi-amintesc o zi în care veneam de la Mădei, pe bicicletă. Și erai în stație. Erai cumplit de frumoasă! Anul trecut sau anul acesta?! Atunci mi-a fost teamă de tine și mi-a fost dor de tine și acasă am scris că aș fi vrut să mori cu mine zile în șir. Spune-mi orice, pentru că nimic din ce-mi mărturisești nu te urâțește, dimpotrivă!
Și când vii aici, caută-mă, vino la mine! Am rămas (acum, după „explicațiile“ din scrisori, privind reținerile în public!) amândoi destul de proști și timizi, trădându-ne obârșia în acest sat în care te contaminezi cu țațism chiar dacă nu admiți să fii contaminat.
Aș vrea să te sărut mult, toată, pentru acele cuvinte în care mă bucur atât de mult că și tu crezi: „Poezia e mai adevărată decât prezența noastră, decât existența noastră fizică“!
Da, Mili, putem retrăi mereu vara aceea! Nu ești mai puțin pură decât atunci. Dimpotrivă, încăpățânarea cu care ai rămas curată, în ciuda conveniențelor, te face în sufletul meu și mai frumoasă.
Desigur, am și eu prejudecăți mărunte, dar ele-s valabile numai la Borca, și numai în stradă. Ai dreptate în ceea ce zici de indiferența alor tăi, precum ai dreptate în multe alte afirmații pe care le faci. Poate că și eu pot spune: „Eu nu mă manifest pentru că așa sunt“ – referitor la „public“. Cred că numai stând singuri, într-o iarbă care se numește casă, sau într-o casă care se numește iarbă vom redeveni noi. După atâta timp, nu se poate să nu se pună și problema „reobișnuirii“. Mă bucur mult pentru tot ce mi-ai spus în această epistolă! Și mie mi-e sete de iubire și nu gândesc aceasta ca pe o aventură. Iubirea e aventură în sensul cunoașterii, dar tu știi că în sufletul nostru cunoaștere înseamnă cu totul altceva decât la ceilalți. Cunoașterea la noi este investită cu poezie, cu idei care schimbă făgașul monotoniei, cu o ardere de tot nu doar în plan erotic, ci și spiritual. Sunt convins că te iubesc mai mult și fiindcă scrii. Oamenii care scriu îmi dau încredere. Cu ei pot vorbi ALTFEL. Adică pe „înțelesul“ meu. Din acest motiv nu ai nicio rivală, fii sigură. Îndoindu-te de frumusețea ta nu faci decât să o reliefezi o dată-n plus, să o ațâți împotriva mea. Pentru că întotdeauna te-am dorit! Dar n-am știut, se pare, să ți-o spun la timp. Sau nu știu. Poate că totul trebuie luat așa cum e. Fiindcă e bine așa cum e.
Depărtarea aceasta ne face flămânzi! Am încep să simt asta. Dar nu ne vom potoli niciodată, ai să vezi! Îmi pare rău pentru tot ce este neesențial acolo, la tine. Uneori cred, însă, că ar trebui să decizi, să schimbi totul. Dar trebuie s-o faci numai cu gândul tău, nu cu al meu.
Îți voi duce dorul! Păstrez un poem [9] pe care mi l-ai dedicat, pe care l-am citit în ploaie amândoi și care păstrează semnele acelei ploi! Aș vrea să mi-l citești în această înserare și aș vrea să amuțim în iubire!
Sunt și eu cu tine, fii sigură!
Te îmbrățișez, te aștept!

Aurel

P.S. – Ulcerul acela idiot înseamnă regim, somn obligatoriu, alte năpaste! Poate că nu e mai rău decât răul! Sunt mâhnit, totuși!

februarie 1984
în munți

Mil,

Nimic, parcă, acum, decât omătul acesta înalt, ca o mare tristă peste un ochi negru.
Învăț în perspectiva examenelor din aprilie, adică, vreau să spun, citesc „de dragul“ altora. Dar și alte lecturi. Întors hai-și-hui din capitalie, după drumul prin Iași la cei rari prieteni.
Pe 15 ianuarie m-am dus la Belu și am plâns și-s tot tulbure pe o vale! Nu am putut pricepe de ce era Nichita acolo, la picioarele lui Eminescu, și nu pot suporta veșmintele lui înnegurate de pământ! Îmi spun că trăiește, că suntem pe aici pe Pământ. Și tot nu-i bine!
Cartea mea se mai amână (se pare)! Este cu totul penibil și e un făcut că mi se-ntâmplă mie în special. Amânări contabilicești, totuși nejustificabile din moment ce fusesem în planul ferm pe ’83. An ticălos! Nu vreau să plâng! Îți spun doar!
Mi-e ciudă pe toți cei care-mi fac probleme inutile, probleme ce mă distrag de la ceea ce trebuie să fiu lăsat să fac. Sfârșesc prin a-i uita, prin a le refuza orice îngăduință acestor oameni care nu știu să nuanțeze. E pueril să mi se vorbească inginerește; asta nu pot accepta.
Călătoriile mele prin cărți sunt, totuși, unicele bucurii pe care le am, pe care le trăiesc umilit de mulțumire. Carnea mă stăpânește, dar mă îndoiesc acum (iar) că știu să fiu un proprietar de fulgere. Am adulmecat prea multă moarte și poate că încă sunt tânăr. Prea am conștiința plină de tot ce nu-s eu însumi în ceea ce am scris, vreau să spun că scrisul mă face să pun în alt plan tot ce mai poate fi „bun și frumos“ pentru mine, iscând astfel furtuni pe care nu le vreau. Dar nu pot trăi împotriva cuvintelor, nu pot să vreau să fiu altfel decât cum sunt.
De-aș supraviețui porcăriilor!
Voi supraviețui!
Mă gândesc acum și la lacrima ta! Îmi ești prea dragă cel mai des pentru a suporta să te îmbufnezi pe mine, pentru a fi în stare de multe explicații. Te-aș urî sincer dacă m-ai gândi ca pe o petrecere, ca pe un humanoid viril, stins de o pasăre a nopții, umilit de un cortegiu al posesiunii. Nu știu de unde sentimentul acesta definitiv din mine: de a fi liber dincolo de tot ce s-ar putea spune despre libertate. Un cuvânt numit promisiune, un timp la discreția oricui, oricând, oricum. Știu, cel mai des m-am dezvățat de a mă bucura. Vreau să nu fiu întrebat în ce cred. S-ar putea subînțelege. Wright[10] spunea că numai cinicii merită să fie binecuvântați, a lor fiind izbânda! Nu vreau să fie așa. Pentru că eu gândesc „izbânda” prin altceva, iar cinismul mă silnicește. Céline[11], da, o victorie a literaturii. Dar eu nu pot astfel!
Nu cred în scorburile vieții. Pentru că nu recunosc niciun „copac“ cu scorburi.
Aș putea să-ți povestesc ceva despre moarte, dar n-o voi face, mai ales că simpla prevestire a acestei posibilități sună teatral și lipsit de distincție dacă e raportată la mine!
Poate că nu-s dezinvolt decât în limbaj și în dragostea cu care țin să-mi păstrez prietenii, iubirile!
Îți scriu pentru că mi se pare foarte normal s-o fac! Nu ți-aș scrie niciodată dacă mi s-ar sugera că „e bine“ s-o fac! Poezia m-a învățat să trăiesc deseori în umbra memoriei. Pentru mine, știu, poezia e și amintire, dor.
Dar să nu îndulcesc sentimentele stoice în noblețea cu care SUNT!
Vorbește-mi și tu!
Sunt singur ca o limbă într-o gură de câine flămând!

Aurel

[1] Lipsă în manuscris.
[2] Lipsă în manuscris.
[3] Lipsă în manuscris.
[4] Poemul menționat lipsește din manuscris. În „Cronica“ nr. 4 din 22 ianuarie 1982 Aurel Dumitrașcu are publicate poemele „Iarna trecută în labirint“, „Toamna din fotografii“ și „Carnete maro“.
[5] Mircea Sântimbreanu ( 1926 – 1999) – scriitor. Director al editurii „Albatros“, publicist, scenarist și producător de film.
[6] George Stanca (1947 – 2019) – poet și publicist.
[7] Idicel-Pădure – sat în comuna Brâncovenești, județul Mureș.
[8] Andrei Roman (n. 1951) – poet. Referent literar la centrul de Producție Cinematografică București.
[9] Este vorba de poemul „Omului floare“: „Te-am văzut în zori/Cum veneai obosit din orizont/Aveai povară razele soarelui/Crescute din umeri./La fiecare pas/lumina din ochii tăi/dăruia crengilor uscate/viață./Porumbei însetați/au băut roua de pe genele tale/Vântul și-a odihnit o clipă trupul/în părul tău./Mâinile tale erau izvoare/Și florile… toate florile pământului/ți-au dăruit/culori./Când florile dăruiesc oamenilor culori/Sunt florile oameni și oamenii flori“. Manuscrisul se păstrează în arhiva Aurel Dumitrașcu purtând următoarea însemnare a poetului: „De la Emilia Amariei, 11 iulie 1977. Am citit-o în ploaie, pentru vrajă. A.D.“
[10] Charles Wright Mills (1916 – 1962) – sociolog.
[11] Louis Ferdinand Auguste Destouches (1894 – 1961) – scriitor, polemist și medic.