Borca, 30 nov. 1980
Bună, dragul meu!
M-au bucurat cuvintele tale! Poate și pentru că orice gând care vine de la un om la care țin înseamnă seninătate.
Constat că, acum, acel nerod nu mă mai deranjează ca mai săptămânile din urmă. Dar sângele umblă repede prin mine. Și cred că nu știu să fiu bun cu proștii prezumtivi. Mă pot apăra de intoxicare numai sfidându-i. Dar intru la lucruri mai puțin spintecate de inutilitate.
Sunt nevoit să spun în continuare că toamna aceasta e bleagă și seacă, cred că nu voi mai aștepta niciun anotimp cu încredere, iată că mă înșel. Sunt pustiu de gânduri pe mai departe. Lecturile nu
reușesc să ambiționeze prea multe din mine. De fapt, eu mă plictisesc foarte repede de toate. Am multe zile în care nu-mi place poezia nimănui, în care mi se pare că sunt prea mulți poeți în istoria lumii, dar mai puțină POEZIE, încep câte 5-6 cărți, le citesc sincopat, sunt rare lecturile care să mă captiveze la modul serios. De la Marquez încoace parcă nicio lectură nu m-a mai răscolit.
Deși aș fi nedrept uitând de Céline, Bellow și Preda, ca să mă refer la ultimele luni de lectură.
Îmi convine singurătatea, mi-o asum, o apăr. Dar simt mereu nevoia să plec, să plec („să pleci, să pleci, vorbă de muritori“ – Saint-John Perse[1]), repet: mă plictisesc foarte repede cam de totul. Ceea ce mă „interesează“ pe mine în poezie nu e deloc blând, deloc poetic, cred că BREȘĂ e cuvântul care ar putea spune ceea ce mă „fascinează“ și tulbură pe lume. Sper că mă voi putea elibera de întrebări și neliniști, dar nu teoretizând, nici scriind „frumos“, nici pe un anumit ton. Cred mult într-o încăpățânare interioară: că sunt ALTFEL, că pot scrie lucruri care să mă tulbure și pe mine. Dar am ajuns să am în cap CĂRȚI, nu doar poeme. Sunt neliniști care nu se întrerup undeva, una o continuă pe cealaltă, fiecare este revoltată în felul ei, plec de la gândul că poezia începe din momentul în care nu ești uimit de ceva, ci de când uimirea este rănită. Îți închipui, poezia în sine contând, nu toate aceste teoretizări.
Sau, în orice caz, așa e-n cazul nostru.
Am mulți prieteni printre cei tineri și furioși, cred că aceasta e cea mai mare bucurie, mă refer la încrederea reciprocă în ceea ce facem. Când trăiești undeva în munți, absolut izolat și la distanța de 100 de kilometri de primul centru cultural, scrisorile prietenilor rămân, totuși, cele mai bune reviste literare.
Liviu Ioan Stoiciu tocmai mi-a trimis cartea sa primă, ciudată și minunată, a fost cea mai aleasă bucurie de ziua mea (știi, am împlinit un sfert de veac, pe 21 nov.), victoria lui este parcă și a mea. Ador pe toți curajoșii, pe toți cei care „fac“ altceva decât ceea ce se știe. Și cred că Liviu, ca și Emil Hurezeanu, Cărtărescu, T.T. Coșovei, Lucian[2] și toți ceilalți, scrie cu curaj, inconfundabil.
Te înțeleg în ceea ce privește „depărtarea“ care vă desparte (și ne) de reviste, dar cred că-ți faci prea multe probleme. Chiar și la Iași, în vară, mi s-a părut că băiatul acela, Luca, exagera în ceea ce voia să spună. Rămân la principiul că valoarea nu e o chestiune de gust a cutărui sau cutărui redactor, că important e numai să scriem cu vigoare, cu gravitate și încredere.
Spun toate acestea pentru că, iată, eu însuși sunt un mare schivnic, și am publicat totuși prin toate revistele de la noi, deși nu i-am plictisit aproape niciodată cu textele mele, doar la mari intervale trimițând poezii – și niciodată unor poeți sau critici în care nu cred, chiar dacă sunt amabil cu oricine și… nu mă interesează. Desigur, s-ar putea să fiu așa și fiindcă încrederea pe care mi-a arătat-o de la început un ilustru necunoscut (în plan fizic – ca să zic așa!) – D.R. Popescu, să-mi fi dat încredere în ceea ce scriu. D.R. nu e un patetic de orice oră, recunosc că mă simt onorat de tot ce-a făcut pentru poezia mea, arătând-o lumii în mod insistent. La Cluj, dus pentru prima dată anul acesta-n aprilie, m-a surprins faptul că eram foarte cunoscut și stimat de studenți, de literați în general.
Gellu, vom învinge orice prejudecată numai cu o condiție: considerând că vinovații suntem noi înșine. În redacții sunt oricum complezențe. Mai cred că faptele ÎNALTE se înfăptuiesc cu bun-simț. Asta neînsemnând că nu trebuie înjurați cei care trebuie înjurați. Și înjurătura e o eliberare, chiar dacă nu tocmai de emoție – ca poezia (conform Eliot).
M-a bucurat poemul tău de pe prima pagină a revistei „Flacăra“, ultimul număr[3]. Se sfârșește grozav![4] Vei fi bănuit că eu scriu altfel, că am alte idei prin cap. Dar un poem bun, indiferent de maniera în care e scris, e un poem bun! L-am citit și copiilor din toate clasele, le-a plăcut!
Aseară a venit și „Convorbiri literare“. Daniel Dimitriu[5] m-a băgat acolo! Dar lamentabil. Mi-a cerut poezii și nu m-am grăbit să-i trimit, așa fac mereu. Și a băgat un text (primul) absolut ciopârțit, în timp ce următoarele două sunt de prin 1970 și nu mai spun absolut nimic despre mine; ca să nu mai vorbesc că primul poem (de prin ’78) e „auto“pastișat de cel de-al treilea, mai vechi. Hm!
Daniel D. e un băiat bun, totuși! Chiar și când îmi face deservicii. E bun ca și Lucian – fratele meu de spirit.
Adrian Alui Gheorghe[6], pustiu, cu femei care îi macină liniștea (nu știu când va învăța că orice femeie sfârșește prin istericalele din pat; „Respectați patul! Uneori se mai și moare în el!“ – Rodica Tott[7]), îmi scrie pustiu și pauper. Vineri mă duc la el, marți iau banii. Cei 2 000 de la „N. Labiș“ nu au mai venit nici acum. S-or fi gândit că nu merită să-mi mai fie trimiși.
Nu obișnuiesc să recitesc cărți, dar iată-mă stând de vorbă cu Dostoievski de azi dimineață. Scriu și citesc aproape numai pe muzică. Acum ascult Czesław Niemen[8]. După Chopin.
Îți aștept întotdeauna, cu bucurie, cuvintele!
Și numai liniște și poezie, dragul meu!
Al tău,
Aurel
[1] Alexis Leger (1887 – 1975) – poet, scriitor și diplomat. A semnat cu pseudonimul Saint-John Perse.
[2] Lucian Vasiliu (n. 1954) – poet și editor.
[3] Este vorba de poemul „Cai la sănii albe“ publicat în „Flacăra“ nr. 48 din 27 noiembrie 1980.
[4] Poemul se sfârșește cu versurile: „Să le punem şeile de vis / din poveşti cu Feţi-Frumoşi şi zâne, / să plecăm cu dânşii până-n paradis / Paradisul Patriei Române!“
[5] Daniel Dimitriu (1945 – 2017) – critic literar. A condus Cenaculul literar „Junimea“ de la Casa Pogor.
[6] Adrian Alui Gheorghe (n. 1958) – poet, editor și om politic.
[7] Rodica Tott (1927 – 1996) – scriitoare, publicistă și editor.
[8] Czesław Niemen (1939 – 2004) – artist, muzician, multi-instrumentist, cântăreț, compozitor și textier. Pe numele său real Czesław Juliusz Niemen-Wydrzycki.
