P. Neamț, 19 iulie 1988
Irina,
Situația în care sunt aproape că nu mă miră, deși este deconcertantă, panicardă. Medicii au ajuns la concluzia că am făcut o hemoragie digestivă. Cum lucrurile-s cam întârziate și eu continuu să mă simt destul de rău, au ajuns la singura concluzie: operație.
Nu mi-e teamă de operație, de dureri, însă am pierdut mult sânge, biletul cu hemoglobina spune că sunt la limită cu anemia și în cazul unei transfuzii – știu eu – pot face o hepatită fatală! În plus, trebuie să rezist până mâine dimineață, când ar urma să mă internez la un medic mai bun, cel de azi fiind un măcelar (după spusele lui Bogdan et comp.). Ar fi stupid să mor așa, pe neașteptate, în timp ce tu te distrezi (firesc!). Țin, în orice condiții, să-ți mulțumesc pentru că ești între mărunții călăi care m-au adus în această situație! Tăcerea ta m-a afectat cumplit în ultimul timp, însă tu nu ai înțeles nimic din ce se-ntâmplă cu mine.
Păcat! Vezi, aici la Doina, retras pentru că trebuie să mă supravegheze cineva, mai cred că hemoragia va înceta, că nu mă vor opera totuși (cum au scris pe hârtiile acelea, trimițându-mă spre sala de operație și subliniind cuvântul Urgență!), sau măcar că voi supraviețui crizelor până în zori, ca să fiu operat măcar de un specialist mai bun. Nu-mi este egal, firește! În iubirea prea mare cu care te-nvălui de multe luni, trebuia să nu mă trimiți spre ghilotină. Da, păcat! Vezi ce sentimental sunt! Ți-amintești – nici Stalin nu iubea poeţii!
Să trăiești și tu măsura unor asemenea ore! Dacă se poate, dacă aude Dumnezeu!
Îți voi ruga pe prieteni să-ți trimită această scrisoare. Celelalte… rămân!
Aș fi vrut să te revăd.
Aurel
