Borca, 27 iunie 1988
P.N., 29 iunie 1988
Irina,
Ce jenante sunt multe din rândurile pe care ni le scriem acum! Am înțeles la un moment dat că s-a întâmplat ceva, din martie; ulterior am aflat că era o înscenare a tatălui tău. Bine! Și m-am raportat la acel accident. Dar în aceste luni care au trecut de atunci, ceea ce spui este contradictoriu de la o scrisoare la alta. Pentru că nu te mai raportezi la acea întâmplare, iată, ci la cu totul alte motive! Și aceasta în fiecare nouă scrisoare. Cum să nu-mi ies din fire că tatăl tău se pretează la astfel de mârșăvii și în același timp îți dă lecții despre demnitate?! Poți spune vreo clipă că nu e firesc să fiu profund enervat de cele aflate și să sar „calul“ chiar în ceea ce-ți scriu?! Dacă-l întâlneam pe stradă în ziua aceea, nu știu zău ce avea să se-ntâmple. Și știu că nu va fi niciodată prea târziu ca să-mi ies din fire întâlnindu-l! Erai profund revoltată tu însăți de multe din opiniile și faptele alor tăi și încercam împreună să-i înțelegem, să-i iertăm. Tu păreai a fi mai înverșunată decât mine. Nu-ți cer să pactizezi cu mine în intoleranță în acest sens, dar te rog mult să nu mă lași să cred că ești fantoșa stalinismelor lui, a parvenitismelor lui. Nu vom împărți niciodată nimic, iubito, dacă așa e să fie, dar poartă-te cu delicatețe măcar în fața revoltei mele firești. Am să te iubesc mereu mult și sincer. Chiar și eventuala ură în care ai să mă lași va fi tot un mod de a te iubi. Sigur, o extremizare a unei iubiri, dar o iubire totuși. Teoretizezi de-a dreptul plat pe seama iubirii pe care ți-o port, o ridiculizezi chiar, o găsești patetică (probabil că iubirea e o negustorie, nu un patetism!) și neadecvată. Brusc. Pentru că s-au schimbat niște lucruri fără contribuția mea, fără voia mea. Vrei parcă să-mi atribui mie păcatele care au dus la „scandalul“ dintre noi. Mă citești în grabă, iritată, și uiți că dincolo de toate aceste rânduri este un om care nu te iubește și nu te-a iubit niciodată puțin, că pot înțelege orice dar este firesc să fiu afectat de multe lucruri pe care le înțeleg, că nu te rog să te întorci dacă tu ai hotărât să pleci, însă îți cer delicatețe, colocvialitate, mai multă sensibilitate în reacțiile-ți de acum. Te porți ca o femeie care a găsit alt bărbat, nu ca un prieten, nu ca o femeie care crede ce spune atunci când îmi scrie „Timpul meu este timpul tău, te rog să nu te mai îndoiești de aceasta!“ Găsești că e revoltător să-mi pun întrebări în marginea unor afirmații pe care le faci cu o nonșalanță aproape cinică, contradictorii, pe care nu le argumentezi. Ți-amintești ce scandalizată ai fost de ideea mea că-ți bați joc. Și totuși nu se poate „citi“ și așa tot ce spui acum, diferit de la o scrisoare la alta?! Mă rog în clipele mele de liniște să am puterea să te înțeleg oricum și să nu fac vreo prostie. Știu perfect că nu merită să mă enervez atât de mult din cauza unui individ ca tatăl tău, dar pot să nu mă enervez?!
Și Gherghel[1] și Lucian[2] și Iolanda[3] și etc. au dreptate din perspectiva actuală. Aveai și ai deplina libertate să contrazici prin propria-ți purtare opiniile lor. Aducându-le în discuție, știi bine, nu am încercat să anatemizezi pe cineva (pe ei / pe tine), ci am considerat că în iubirea ce ne leagă este loc și pentru discuții principale în marginea oricăror „zvonuri“, opinii, atitudini. Visez să te duc în larg. Nu pot veni spre tine decât din larg, pe orice plajă ai fi. Aș prefera să nu mai faci comparații, în ceea ce ne privește, cu vecinii de bloc care se bat. Nu există nicio legătură între noi și aceia. Voi repeta: este foarte important să nu-ți pierzi demnitatea în discuțiile acestea de acum. Ți se va întâmpla ceea ce meriți. Și mi se va întâmpla ceea ce merit. Ți-am spus deseori că prefer să fiu împușcat decât să suport o umilință. Aceste cuvinte nu ți-au spus niciodată nimic?! Am drepturi asupra ta în sensul că nu pot să nu răspund unei bătăi de joc. Arată-mi un singur poet care nu și-a plătit „datoriile“! Mereu și mereu sunt mirat că, în ultimul timp, nu mai apreciezi deloc principialitatea mea. Găsești totul abuziv și detestabil la nivelul principiilor dacă aceste principii arată cu degetul absența unor principii sau egoismul tău. Mi-e ciudă pe tine fiindcă ești excesiv de influențabilă, deși inițial păreai exact invers. Nu sunt rău, cred, în răutățile pe care ți le scriu, din moment ce amendez mai mult lucrurile care te fac altfel acum. La fel, nu-mi vine să cred că ești un om rău, dar aș fi vrut să ai mai multă putere, să ții să ai personalitate chiar dacă (să zicem) îți lipsește. Bine, ai ticuri de „personalitate accentuată“, ca să folosesc termenul lui Karl Leonhard[4], dar nu ești o asemenea personalitate. Pentru că nici nu te-ai manifestat (încă) pentru a proba așa ceva. Tonul meu constatativ, în marginea unor lucruri, te irită. Într-o scrisoare spui că am dreptate în tot ceea ce spun, dar…, pentru ca, în următoarea, aceleași motive să ți se pară delir curat.
Cu Marta Petreu[5] nu semeni în niciun caz. Apropierea pe care o faci e formală și forțată. Nu aduc în discuție inteligența ei excepțională, nici talentul ei de scriitor (de ne-neglijat), ci chiar și numai faptul că ea a trăit de mică repetate drame, nefiind niciodată răsfățată. Nu aceleași date vorbesc despre tine. Nu e vorba de a fi sau a nu fi privilegiată într-un sens sau altul. Personal nu cred că fericirea e privilegiul; suferința e un privilegiu, pentru că numai ea duce (și implică) la cunoașterea adevărată.
A propos de simțuri, pe care zici că le invoc prea mult acum, după ce le-aș fi „disprețuit“ (cuvântul îți aparține!)! Irina, în niciun caz n-am scris că disprețuiesc simțurile. Cum să disprețuiesc, de exemplu, auzul și văzul?! Nu trebuie generalizat. Am spus doar că existența unui om nu se poate „valorifica“ decât spiritual, că nivelul vegetativ (și comun, deci; integrabil, firește, vulgului!) îmi repugnă, că toate raportările excesive în defavoarea spiritului sunt inacceptabile. Discuția aceasta este lipsită de sens între oameni inteligenți. Te agăți de aceste observații cu intenția evidentă de a nu nuanța. Acum. Înainte nu făceai la fel! Deși ai detestat public afirmații staliniste de genul „fiecare cu ale lui, nu trebuie să te implici afectiv“, „nu mă interesează opiniile nimănui“, „eu…“, acum le preiei cu o nonșalanță care mă doare. Irina, nu te acuz de nimic, te rog să vezi bine aceasta! Îți precizez anumite lucruri sau interpretez anumite pasaje din ceea ce scrii fiindcă nu se leagă deloc cu cele din scrisorile trecute – și aceasta în aceste ultime luni, nu mă refer la lunile absolut minunate dinainte. Ți-ai dorit atât de mult și tu să stăm mai mult împreună uneori, să ne „plictisim“ – dar poți spune că ai permis această realitate, că ai crezut în ceea ce spuneai?! Mi-ai spus în mod repetat, apoi, că nu ți-e deloc indiferent ce se-ntâmplă cu mine, că nu vrei să pleci oricum din poveste, că am trăit prea multe bucurii pentru a putea pleca oricum, și totuși cum procedezi acum, ce spui acum (doar la trei scrisori distanță)?! Să-ți citez?! Infatuarea din unele pasaje este de nerecunoscut. „Și să nu spunem cuvinte mari: «ai sacrifica orice de dragul meu». Dacă vrei să pot râde din nou, vindecă-te pe tine. Uită ce ți se spune (că n-ai să „supraviețuiești“ etc.) și întoarce-te la poezie“.
Dar oare nu am sacrificat și nu sacrific orice de dragul tău?! Doar n-ai să-mi spui să sacrific și demnitatea, poezia! Pentru că acestea ies din discuție, iar o iubire nu cere a sacrificii care înjosesc omul. Sau cum e?! Și ai ajuns să nu mai poți râde din cauza mea?! Irina, dar cum poți să mă învinuiești pe mine de lucruri pe care nu le-am făcut?! De luni de zile, comod sau incomod, nu-mi mărturisesc și probez decât iubirea (prea) nebună pe care ți-o port. Eu am înscenat acele lucruri? Eu am clacat la prima loviturǎ, la prima ipocrizie exterioară?! Eu am fost mai slab și am schimbat „iubirea vieții mele“ pe orice?! Eu invoc lucruri exterioare iubirii, negustorești?!
Că am să „supraviețuiesc“ sau nu, nu știu nici unii! Vom vedea! E drept, simt că n-o să prea supraviețuiesc, dar poate că nu-i chiar așa. Să mă întorc la poezie?! Ce infantil ai putut formula (cum nu făceai niciodată înainte)! Dar de la poezie / din poezie n-am plecat și nu pot să plec, iar iubirea ce ne-a adunat n-a fost și nu este decât o continuare și o recuperare, o întregire. Uneori (în ultimele săptămâni) mă întreb cum de poți să-mi citezi poezii, să le invoci, și cu aceeași seninătate să probezi atâta lipsă de sensibilitate, de înțelegere a rostului poeziei, a condiției ei, a nebuniei ei, a existenței autorului ei?!
Te încrâncenezi, apoi, să mă-ntrebi și să mă „obligi“ să confirm că m-aș fi îndrăgostit de o imagine a femeii și nu de tine! Ți-am răspuns. Îți mai răspund. Pentru că nu poți fi tu în aceste încrâncenări infantile, pentru că inteligența ta n-are voie să se înjosească prin asemenea întrebări absolut lipsite de tensiune.
Orice „obiect“ impune o anumită imagine. Există, nu-i așa, o imagine primordială a femeii. Nu aveam cum să mă îndrăgostesc de o abstractizare a unei inexistențe. M-am îndrăgostit de tine, care ai o individualitate distinctă, o biografie; tu ești o particularizare a femeii, nu a imaginii femeii. Imaginea se formează după privire. Admițând că în orice creier se formează în timp un prototip, ca să zic așa, al unui obiect, al unei imagini, este evident că nu te îndrăgostești de o prestabilire, de un standard, ci de particularizări, de „anomalii“, de abaterile de la primordialitate. Imaginea fixează, dar poți spune că imaginile „noastre“ ar fi fost fixate? Confirmările afective, ca să zic așa, s-au întregit când tu ți-ai permis să-mi citești jurnalul în absența mea și când eu am constatat că reacționai demn și constructiv la principialitatea sufletească, afectivă, spirituală. Știi perfect că nu te-ai îndrăgostit în primul rând de chipul meu, după cum nici eu nu m-am îndrăgostit în primul rând de chipul tău. Chipul nu este decât o completare plăcută (sau fericită) a spiritului. Ce-ți spune, iată, te-ntreb, un chip perfect, tulburător, dar care maschează o insuficiență intelectuală degradantă?!
Da, discutăm ceea ce nu se discută! Ca proștii! Dar tu pui întrebările, din păcate! Acum. Pentru că nu ești cea adevărată în aceste reacții de acum, nu poți fi. Vei fi obosit, te-ai săturat de certurile cu ai tăi, de balamucul din această țară, greața ta este fireascǎ și o laud. Greșești însă atunci când crezi că din cauza mea ai ajuns la greață, că eu jignesc capacitatea ta (sau a oricărui om) de a vrea să trăiască profund, civilizat. Mă excluzi pe mine deși nu eu sunt vinovat de concepțiile alor tăi, de tiranie, de toate celelalte rele. Ți-e mai ușor să spui că Aurel este vinovatul. De ce? Eu nu spun deloc că tu ești vinovată, eu nu spun decât că te iubesc mult și că e nedrept să te lași cu totul manevratǎ de lucrurile din exterior. Ce știu ai tăi despre bucuria sărutului nostru, despre seninătatea (o trufie, firește, prin raportare la balamucul din țară!) hazului nostru, despre discuțiile noastre culturale, despre audițiile noastre muzicale?! Și, cu atât mai mult / mai puțin, ce știe Partidul despre acestea?! De aceea mi-e ciudă pe tine – că te lași manevratǎ de ei, de oficialisme.
Spun că nu-mi mai caut de treburi din cauza ta pentru că mă gândesc mereu la tine și pentru că încă nu mă pot obișnui cu absența ta. Nu te învinovățeam, constatam doar ce se-ntâmplă cu mine. Apoi, „filosofia“ mea cu prezentul, cu trăirea lui – este reală. Tu oricum nu poți pleca acum, ai mari șanse să nu poți pleca deloc, și a-mi spune că pe data de… pleci este oripilant, abuziv. Nu ți-ar fi fost deloc greu să-mi întreții iluzia continuității, care este atât de importantă când investești afectiv, mai ales că luni în șir m-ai „omorât“ cu planurile tale de ghem definitiv, cu „am ales“-ul tău, cu toate celelalte.
O sinceritate adevărată, un caracter real – asta voiam să confirmi până la capăt. Am ajuns, însă, să tot facem considerații mai mult sau mai puțin necesare și să trăim cu țârâita. E firesc. Ne onorează! Sigur, cele întâmplate nu-ți dau ție dreptate în primul rând, iar eu nu țin neapărat să am dreptate. La ce-mi folosește dacă am dreptate?! Amorul meu propriu se simte sferic?! Nu! Țin doar să fim doi OAMENI mereu. Fac alergie la mimarea caracterului, a demnității. Sunt sătul de curvele și impostorii de la noi! De aceea prefer s-o știu moartă pe iubita mea decât să rămân cu sentimentul absolut inhibant că și ea nu era decât o curvă, un impostor. Prințesa moare pentru că ți-ai propus tu s-o ucizi. Nu-mi vine să cred că simți chiar așa, pentru că e gratuitate curată să te încrâncenezi să crezi că eu o ucid.
Mă bucur pentru liniștea din casa voastră, chiar dacă e o liniște stalinistă, la care ați ajuns bagatelizându-vă principiile, sinceritatea, gândurile adevărate. E bine să ții la liniștea aceea! Știu că ai obosit! Știu că nu ai puterea să te bați până la capăt pentru un poem! Raportările tale exclud de fapt poezia, sunt raportări pragmatice, puțin jidănești. Lumea este și asta. Nici măcar nu cred că am dreptate în aceste rânduri. Constat doar o stare de lucruri de acum. Nu pot, însă, să nu fac legăturile cu „înainte“-le! Ești liberă să mă blasfemiezi și să mă acuzi de vini imaginare, dacă asta îți face bine! Vezi bine, sunt „neiertător“ și consecvent în afirmațiile care te vizează.
Pot, de exemplu, să doresc să merg la Sulina și de dragul tău să renunț și să merg în altă parte, dar la demnitate nu pot renunța și nici nu te-aș lua în seamă dacă mi-ai cere una ca asta. Acum câteva zile, când am văzut și eu „Isus“-ul lui Zefirelli, erai Salomeea. Voi reține privirea lui Isus. Robert Powell a făcut rolul vieții sale, cred. Un chip. Atât. Pentru că nici nu era nevoie de altceva. Isus este o imagine primordială. Trebuia reprezentarea ei în mișcare. A fost bine găsită. Zile în care am reprivit „Am întâlnit țigani fericiți“[6] și un „Goulag“[7].
„Vacanțele muzicale“ de la Piatra Neamț îmi vor înnobila auzul multe zile de-acum încolo. Acum sunt la Borca. De trei zile. Mă voi reîntoarce mereu aici. Pentru munte. Am cules fragi și am umblat prin pădure absolut marcat de absența ta. Raportez toate bucuriile acestea naturiste la tine. Ce mult te credeam când ziceai că nu credeai că poate exista un asemenea loc! Când vorbeai cinstit!?
Marea în septembrie. Munții în iunie. Sunt bucurii pe care toată viața n-am să le văd decât cu tine. Nu fi atât de supărată că nu mă pot potoli de tine! Meritai un „cerc mai puțin strâmt“. Așa m-ai fi văzut mai bine, m-ai fi prețuit mai mult, m-ai fi apărat (chiar și-n fața ta) mai mult. Ai găsit prea repede un alt bărbat! Nu pot să te rog să te întorci. Dacă ești o frivolă, ești oricum surdă. Într-un fel, tu refuzi cunoașterea. Iar Aurel nu are decât poezia. Și aceste sentimente profund curate pe care tu faci pipi.
Am invocat-o uneori pe Maria nu ca să te enervez. Mi-e milă de ea, cred. Știu perfect că nu aș fi putut sta niciodată cu ea. Pentru că nu comunicăm. Și după ea întoarce lumea capul, pe stradă. O imagine. Suplă, înaltă, cu un păr de zeiță, exagerat de bogat. Atât. Întâlnirea cu tine a îngenuncheat totul. Pe mii de hectare ai eclipsat totul. Așa simt și văd eu. Comunicarea cu tine rămâne irepetabilă. Mereu îți duc dorul. Asta e! Nu vreau niciodată să te supăr, dar știu că de o vreme te și supăr. Pentru că reacționez vehement aproape la ceea ce mai aflu. Altădată ziceai că ore în șir de vorbă ale tatălui tău nu fac cât zece minute cu mine. Erai perfect cinstită în acea afirmație. În locul tău aș fi spus la fel. Acum ești victima jocurilor altora. Ți-ar trebui atât de puțin să nu fii. Echilibrul tău cu ai tăi, acolo, nu depinde de mine. Pe mine poți să mă vezi frumos, emoționant și o dată la câteva luni. Că doar nu despre mine discutați chez vous. Numai „simțurile“ ne cheamă mai des. Poate că ar fi trebuit să-ți precizez că „simțurile“ nu au nicio legătură cu patul. Acum două scrisori îmi spuneai că ți-e foame de mine, că nu știu ce-o să-mi mai faci. A fost suficient să pun la îndoialǎ posibilitatea-mi de a fi cu tine pe țărm acum, pentru ca să afirmi în ultima epistolă că „vocea astea a tăcut“, nu-ți mai spune nimic etc. Sau înțeleg eu greșit sau tu faci un serial al bătăii de joc?! Pentru că afirmațiile care n-au acoperire într-o trăire reală și într-o gândire cinstită nu-s altceva decât bătăi de joc!
Câtă satisfacție ascunde o zicere ca aceasta: „Dar ai să te chinui singur“. Evident. Mulțumesc! Eu nu-mi pot opri sentimentele la ora x, în ziua y. Eu nu pot iubi după orare. „Pentru că bucuria noastră ar fi putut fi perfectă. Nu va fi. Nu ar mai putea fi.“ Nu citez aceste construcții ale tale pentru că țin să te-ntorci neapărat, să-ți „calci“ pe inimă. Le-am reluat numai pentru că sunt tipice pentru lipsa de profunzime și de argumente cu care scrii. De ce ar fi putut fi perfectă?! Într-un fel, crezi că putea fi. Dar „Nu va mai fi.“ Ai luat tu această hotărâre. „Nu ar mai putea fi“ accentuează un fapt care s-a petrecut între timp și care exclude pe este. Dar acest fapt mi se datorește?! Sau, mai clar, ce s-a-ntâmplat de „nu ar mai putea fi“? Din nou, ai hotărât tu.
Alte fraze sunt amuzante prin lipsa-le de logică și prin raportarea-le la hazard. Tonul lor însă este definitiv, puțin dictatorial: „Dar prefer să eșuez pe un țărm atins de toți, prefer ratarea – amarului unor timpuri care ar fi putut fi nepământești“. Ba nu! Ai dreptate, într-un fel, dacă vizezi aspectul politic al vieții de acum. În același timp, rândurile următoare nu se justifică ideologic, politic. Pentru că în „toamnă“, când erai „diavol și înger, brândușă, izvor și rug“ nu viețuiai într-o altă realitate politică – și „fericirea“ era totuși posibilă. Era posibilă pentru că noi o întemeiam, fără sfaturi și stalinisme!
Îmi vorbești de „grija mâncării“, de „grija unei case“, pe care nu le aveai la București! De parcă, să zicem, le-ai avea stând cu poetul! În altă ordine de gânduri, numai curvele nu au nicio grijă! Sunt întreținute de oricine, dorm oriunde, mănâncă numai în oraș, nu au o casă – pentru că patul nu este o casă.
În locul tău, femeie fiind, nu m-aș exprima aşa grăbit. Uneori crezi prea mult că ești regina din Saba! Un medic ți-ar putea totuși plăti absolut toate mondenitățile. Cu banii luați cu o nonșalantă murdărie sufletească. Sau acum nu mai e așa?! În lunile din urmă ți-era greață de o asemenea posibilitate. Din nou: când vorbești cinstit?! Îmi dau seama perfect că nu acesta este tonul firesc al unei conversații reale, că nu pot fi mereu provocator, că de fapt nici nu țin să fiu provocator cu un om pe care, orice aș spune, îl iubesc mult de tot, dar nu în afara cinstei. O muțenie bruscǎ, o vreme, nu m-ar urâți în mințile tale. Dar continuu să probez un defect: nu pot să tac.
Mă întreb: de ce nu pot să tac?! Poate că e vorba doar de temperament, poate că iubirile de care nu mă pot despărți îmi zăpăcesc puterea de a fi liniștit, de a încerca să rămân liniștit. Știu perfect că tonul epistolelor mele nu „rezolvă“ nimic, că nici măcar nu e constructiv când e vorba de sentimente, că mai mult produce „diversiune“. Nu, nu țin să fiu Dumnezeu. Cu atât mai mult, nu aș putea ține să fiu Dumnezeu „în fiecare zi.“ (Îți continuu la Piatra Neamț, după trei zile). Tocmai am revenit de la Săvinești, de la domnul Savel Matache[8]. E o plăcere aparte să discut cu această inteligență de excepție. Ține mult la mine. Prieteniile spirituale sunt singurele care țin oricum.
Poate că o să-mi facă ordine în garsonieră, în sfârșit. Tot întârziind să revăruiascǎ, mă împiedică să trăiesc normal. Și nu pot trăi doar în pat. Sper să-mi aducă imediat după aceea și „biblioteca“, iar eu să-mi aduc aici o parte din cărțile de la Borca. Și muzica. Și să-mi aranjez toate lucrurile. Nu-ți mai scriu acum.
Voiam să-ți vorbesc despre Ștefan Zweig, care s-a sinucis în 1942, împreună cu soția. Și despre Koestler[9], care a făcut la fel. Tot cu soția.
Și poate că și despre Rudolf și despre Verlaine.
Nu știu dacă am să te caut pe plajele din sud. E mai bine nici să nu știi unde sunt, dacă sunt acolo, dacă te privesc. Nu pot veni decât din larg. Locul în care stai și vrei să stai tu acum e oricum „strâmt.“ Am observat că mă săruți numai „pe frunte“ de o vreme. Ca pe o mătușă.
Teoria jumătăților de măsură, pe care mi-o expui în ultima scrisoare, știi bine, ți-am „prezentat-o“ și eu cu luni în urmă. Ne înțelegem perfect! Dincolo de șarjări, eu unul voi crede mereu că ne putem înțelege exemplar, dar ar mai trebui și ca încăpățânarea ta să nu fie aliniată cu suficiența și prejudecățile altora. Regret sincer că nu realizezi excepția condiției poetului. Adrian m-a rugat să-ți spun că e-n stare să dea cu pietre în ferestrele casei tale. În timp ce-i citeam pasaje de-ale tale. Nu-mi cer scuze pentru că mi-am permis să-i citesc unui prieten din noile tale teorii estetice sau mai puțin estetice.
Te sărut dulce, chiar dacă nu vrei! Și cu dor!
Aurel
P.S. – Bogdan[10], măcinat de dorul meu (cum scria pe un bilet găsit în ușă), ținea să mă vadă, să-mi spună că s-a văzut cu tine. M-am dus la spital, acum două ore. Te întrebi dacă am slăbit din cauza ta?! Acum. Povestești (ca să ai dreptate) cum dorești București-ul!? Spui numai ceea ce-ți servește pentru… fața ta!? Și mai avea cinismul (și el) să spună că totuși mă iubești „foarte mult“! Ce-o fi și în mintea lui iubirea… Am venit așa de trist de la el, hotărât să nu-l mai caut. Tristețea aceasta, curiozitatea de a afla ce faci, faptul că mă obsedezi în anumite ore – sunt semne (pe care nici eu nu le pot contesta) ale prea marii iubiri pe care ți-o port. Cu totul altfel ar trebui să trăim. Nu pot deloc să-nțeleg cum de ai atât de puțin suflet, cum de mă lași așa! Și în ce hal m-am putut îndrăgosti de tine! Disperarea aceasta (de care orgoliul meu de bărbat se „rușinează“ nu știu cum) e cel mai frumos elogiu pe care ți-l aduc. Dar îl înțelegi tu, oare?!
Te sărut!
Aurel
P.S. – Spune-i lui Luca P.[11] că voi veni sâmbăta viitoare la Iași, cu autobuzul de 15 – deci ajung pe la 1830 – 19 în Iași, și că vreau să-l văd, să-i înapoiez cărțile și să stăm de vorbă. Și aș vrea să stau la el în noaptea aceea. Dacă hotărăști tu să stau la colega ta de la Autogară (iată, am uitat cum o cheamă! – Ba nu! – Nicoleta. Da?), voi trece oricum pe la el la 20 – 2030 și să-ți spună dacă-l găsesc. Nu uita să ai aceste informații pentru mine.
A.
[1] Valeriu Gherghel (n. 1955) – Eseist, filosof, publicist.
[2] Lucian Vasiliu (n. 1954) – poet și editor.
[3] Iolanda Carmen Vasiliu – Director de cursuri la Institutul Cultural Francez din Iași. Soția poetului Lucian Vasiliu.
[4] Karl Leonhard (1904 – 1988) – psihiatru.
[5] Marta Petreu (n. 1955) – profesoară, scriitoare și editoare. Pe numele său real Rodicăi Marta Vartic.
[6] „Skupljači perja“ – film iugoslav din 1967 regizat de Aleksandar Petrović.
[7] Probabil „Gulag“ – film artistic din 1981, regizat de Roger Young.
[8] Săvel Matache (1936 – 2017) – chimist. Director al Centrului de Cercetări pentru Fibre Chimice Săvineşti.
[9] Arthur Koestler (1905 – 1983) – romancier și ziarist.
[10] Bogdan Smeu Kirileanu (? – 2006) – doctor.
[11] Luca Pițu (1947 – 2015) – Eseist, publicist și profesor.
