9 iunie 1988
P. Neamț
– la Bogdan –
Bobocule,
Sunt singur în casă la Bogdan[1], de mai multe ore. Ascult tot felul de muzici și sunt năpădit de imaginea ta. Orice aș face, revii și-mi răsucești zilele. Acum e o bandă cu Nana Mouskouri. El nu știu unde e. A zis că va veni după miezul nopții. Nu mai suport să stau la Adrian[2]. Am visat (că tot suntem în zodia viselor!) că încercam să mă sinucid de silă. E o cale. John[3] trebuia („Si tu savais prier comme un croyant…, comme un coupable… ça ne serrait pas assez…“[4] – Nana) să-mi aducă la lingerie și n-a apărut încă. Savel Matache[5], pierdut în tot felul de probleme ideologice etc, n-a reușit să se mai ocupe și de mine în aceste zile – așa că mutarea mea a continuat să rămână în aer. Sunt peste măsură de stresat. M-am gândit că și de aceea nu mai am parcă răbdare să fiu calm cu tine. Ai dreptate, n-ar trebui să-ți spun nimic rău, niciodată, însă aș fi vrut să fiu mai des și mai mult (ca timp) paralizat de bucuria dragostei tale depline. Voi rămâne bărbatul care-ți duce mereu dorul. E stupid să spun că meriți sau nu meriți atâta suflet din partea mea. Dacă facem calcule, e clar!, nu meriți. Dar toți boii își fac mereu calcule. Poetul e nesănătos. Poetul te iubește cam fără întoarcere. Crezi că mi-e simplu să trăiesc între două sincerități depline? Una: îți recunosc libertatea de a opta pentru „adevărata libertate“ etc. Cealaltă: mi-e foame de tine și îmi plâng simțurile când mă gândesc că nu stai cu mine. Cu siguranță că venirea ta în viața mea mă va duce la o ură extremă față de motivele care te fac să… mă lași aici. Știu bine, se prea poate să nu găsești acel pârleaz pentru a trece dincolo de gardul minat în siguranță, dar mi-e martor Dumnezeu că vreau să poți trece. Tot timpul mă macin între dorința nebună de a te ține în brațe și recunoașterea obiectivă a libertății de a opta. Când stau numai cu cerul, mă întreb totuși cum de poți să te desparți de mine, cum de ai putea!! Poate că ești urmărită de o fatalitate, prea încrâncenată pare opțiunea ta. Mouskouri cântă nemaipomenit, din nou! Aproape plâng de dorul tău. Ce îndrăgostit sunt à jamais de tine!! Cred c-ar trebui să prețuiești mai mult, mai „disperat“ viața mea personală în tot ce are mai profund pe care ți-o ofer.
Toată lumea zice că Maria e minunată și rară, că ea ar merita viața mea. Da, ei, lumea! Dar eu mă gândesc numai la tine de multe luni, numai cu tine chipul meu a ieșit parcă din haos. Da, e minunat dacă simți și crezi că zilele în care am fost împreună și suntem sunt sfinte. Detest aceste timpuri trecute pe care avem tentația de a le tot folosi și care trădează (mai ales în ceea ce te privește) că nu ne mai adunăm cu adevărat.
Mi-e silă de sărăcia ordinară din jur, de anacronismul în care se perseverează, de lașitatea generală (iată, în restaurante nu se mai găsește carne!), de murdăria sufletească! Vorbim! Aud mereu tot felul de înțelepți care fac pe deștepții, de parcă n-ar fi în groapă, de parcă n-ar simți putoarea. Ce mult m-a întristat și acest «Le Solitaire» al lui Ionesco! N-are talent de prozator, este evident, dar povestea aceasta m-a acroșat afectiv pe ici pe colo. Dureros. Ea pleacă, un jour, sportiv, cam cum ai „propus“ tu. Și el, mai apoi: „Tout à coup, ridée que l’autre était partie, que je serais seul de nouveau, m’accabla. Au moment où le taxi s’était mis en marche, remportant, j’étais à moitié insensibilisé, un peu ahuri. C’est maintenant que je prenais pleinement conscience de son départ. Avait-il existé, le temps où elle était là? Sont-ils palpables ces instants? Sont-elles évidentes toutes ces images, vrais tous ces souvenirs? Je n’étais à peu près sûr que de ce que je pouvais toucher, ce que j’avais vécu avait-il été vrai ou imaginaire? Cela n’existe plus. Cela n’a peut-être pas existé. Comment m’assurer que les souvenirs n’étaient pas des rêves, des fantasmes? De la fumée, tout cela, des vapeurs, même pas de la fumée, si cela pouvait être au moins de la fumée. Le temps anéantira, dans l’oubli, ces images. Cela n’existait plus, cela n’existait pas. Ce n’était rien. Il n’y avait rien.“[6]
Îmi dau seama mereu, însă, că dacă ar fi invers, eu aș sacrifica orice de dragul tău. Nu-mi va fi niciodată rușine de mine și de Dumnezeu în ceea ce simt pentru tine. Încet-încet, a-ți repeta cât de „întinse“ îmi sunt simțurile când mă gândesc la tine, când ești cu mine, n-ar fi decât un fel de pălăvrăgeală. Nu pot invoca vreo… tensiune pe care poți să nu o ai. Eu nu cred în mod serios decât în iubire (poezia este, cu siguranță, o formă absolută de a iubi) și n-am cum să-ți „demonstrez“ cât de dureros ard de la focul aprins de tine.
Te urăsc în zilele în care nu-mi mai caut de treburi din cauză că-mi lipsești, din cauză că m-ai amenințat că pleci („L’important c’est le temps qui nous reste…“[7] zice Nana!). Toate cărțile, toate poeziile, toate cântecele îmi amintesc de tine, se „potrivesc“ uneori, îmi fac în ciudă. Probabil că te-aș și omorî. Dragostea mea de tine m-a înnebunit peste măsură. Sper să nu-mi ies din minți din cauza unei femei, chiar dacă e Prințesă! Nevoia mea de a te proteja și apăra e atât de mare, încât altfel nu-mi explic de ce pic cu gândul în extrema cealaltă! A căuta o logică în hățișurile zăpăcelii cu care te iubesc e destul de copilăros. Nu credeam să învăț a dispera vreodată! Mă rog să fii bine și uneori te blestem. Toate femeile care m-au părăsit și-au ratat viața. Le-o fi fost teamă să nu și-o rateze cu mine?! Le inhiba „aerianismul“ meu?! Hotăra Dumnezeu?! Va fi (pentru tine) așa cum meriți! Tu erai singura lumină în prăpăstiile mele. Tu ești singura lumină în prăpăstiile mele. Venirea nopții, aici, cu gândul la tine, mă îmbolnăvește de tot. Te urăsc dacă vrei să mă părăsești! Te urăsc din tot sufletul meu! Și, Doamne, cât de liberă ești să mă părăsești! De ce am prins noi timpuri așa netrebnice!? Și de ce n-ai încredere decât în ambițiile tale care mă exclud?!
De mâine am să citesc „Chaque homme dans sa nuit“ de Julien Green[8]. Am să mă duc, poate, cu prietenii mei la Tg. Neamț, „Amintiri din copilărie“ – concursul acela literar pentru copii. Dacă aș crăpa într-un accident, ai plânge o vreme, pe urmă ți-ar trece și totul ar redeveni simplu pentru tine. Din nefericire, și-n seara aceasta sunt viu. Să-ți intre în cap, Prințeso, frumusețea poartă în sufletul meu imaginea ta, are numele tău! Nu mi-e deloc simplu să trăiesc liniștit fără tine. Nu, n-aveam nevoie de o femeie tot timpul, nu o întâlnisem, trăiam în poem. Ai venit tu, pur și simplu ai dat buzna în viața mea, ai „abuzat“, mi-ai spus cum e fericirea – mi-a plăcut, Prințesă, sunt otrăvit de dulceața care ești, soluția ar fi doar să scap cumva de mine… Cred că mă enervează un lucru: că aș putea să-mi pierd cumpătul din cauza iubirii pentru tine!
Aș vrea să plouă! Aș opri muzica și aș ieși în balconul de aici și aș privi și poate că m-aș mai liniști. Am sunat (deși nu-mi face plăcere să sun acolo!) în mod repetat la Madi, sperând să te aud. Tăcere. Cineva mi-a dat flori. Multe. Am stat în garsoniera mea și am rupt toate petalele acelea roșii, albe și roz și le-am împrăștiat pe jos. Le-am rupt pentru tine. Am citit două poeme de Michaux și m-am dus la muzeu, la subsol, și am umblat prin cutiile cu cioburi din neolitic. Mi-a făcut bine. Petale și cioburi. Azi-dimineață m-am dus și am măturat petalele. Erau veștede și mi-a fost milă de ele. De mine nu mi-a fost milă. Pentru că vara n-ar putea să nu mai treacă. Sau ar putea trece cu mine regretând că nu am ascultat cu tine pe țărm Piaf.
E foarte plăcut aici la Bogdan! Dezordinea asta are un spirit aparte. Și ce bine le stă florilor – nu-ți închipui ce multe sunt și ce parfumate prin 1, 2, 3, 4, 5, 6, 7 vaze! – când cântă Mouskouri. Da, ascult de două ore numai Mouskouri!
Bogdan are un tablou mare și minunat de Grigore Agache[9]. Nu ți-l pot descrie. Păcat că nu-l poți vedea, acum, cu mine. Nana cântă ca Baez pe caseta care-i la tine.
Succes la examene! Am să pot scrie Prințesa a murit doar când ai să mori cu adevărat. Până atunci va persista Toamna congestionată de nopți. A fost cea mai fericită toamnă din viața mea de bărbat! Ce-ți vor fi spunând ție plânsurile și surâsurile mele! „Plaisir d’amour“ – acum! La timp! O bibliotecară frumoasă mi-a scris un bilet: m-ar ține la Bibliotecă mereu, ca să fie mai mulți oameni fericiți!
Marea, cu tine, e frumoasă oricând. Dar într-un septembrie ar trebui să vii de oriunde ca s-o legănăm împreună.
Ce dor îmi poate fi de tine! Noaptea care se împăunează tot mai mult nu are niciun rost fără tine. Sunt trist că nu mă săruți!
Al tău,
Aurel
[1] Bogdan Smeu Kirileanu (? – 2006) – doctor.
[2] Adrian Alui Gheorghe (n. 1958) – poet, editor și om politic.
[3] Ionel Dumitrașcu – Inginer. Fratele poetului.
[4] „Dacă ai ști să te rogi ca un credincios…, ca un păcătos… tot nu ar fi de ajuns…“ – versuri din melodia „Si tu savais prier“ de pe albumul „Toi Qui T’en Vas“, lansat în 1975 de Nana Mouskouri.
[5] Săvel Matache (1936 – 2017) – chimist. Director al Centrului de Cercetări pentru Fibre Chimice Săvineşti.
[6] „Deodată, gândul că cealaltă plecase, că voi fi din nou singur, mă copleși. În momentul în care taxiul pornise, ducând-o cu el, eram pe jumătate amorțit, puțin zăpăcit. Acum îmi dădeam pe deplin seama de plecarea ei. Oare existase vremea în care ea fusese acolo? Sunt au fost palpabile acele clipe? Oare au fost clare toate acele imagini, au fost adevărate toate acele amintiri? Nu eram sigur decât de ceea ce puteam atinge – fusese oare adevărat sau imaginar ceea ce trăisem? Acum nu mai era nimic. Poate că nici n-a fost vreodată. Cum să mă asigur că amintirile nu erau vise, fantasme? Fum, abur, nici măcar fum — dacă ar putea fi cel puțin fum. Timpul va nimici, în uitare, toate aceste imagini. Acum nu mai era nimic, absolut nimic. Nimic. Nimic.“
[7] „Ceea ce contează este timpul care ne-a mai rămas…“ – vers din melodia „Le temps qu’il nous reste“.
[8] Julian Hartridge Green (1900 – 1998) – scriitor.
[9] Grigore Agache (n. 1955) – pictor.
