Borca, 5 iunie 1988
Dulce Irina,
A-ți scrie de aici din munți, după trei zile în care a plouat cu pauze nesemnificative, ține oricum de o bucurie aparte. Am recitit poeme prin care îmi umbli, mai ales poeme din toamnă, și am fost emoționat. Ce forme poate să ia disperarea unui bărbat singur! Și frumusețea avea copii și pe unii i-a dat și la școală. M-am oprit aici. De la fraza de mai sus am scris un poem. Vezi, tot tu m-ai provocat! Nu degeaba, acum, revenit în munți, am scos cerceii tăi dintre scoici și i-am sărutat. Are ceva maniacal dragostea mea pentru tine și probabil că iubitul tău un poate fi decât un poet. Ai să fii mereu cel mai frumos om cu care m-am întâlnit eu fericit. N-aș putea povesti oricum ce se întâmplă cu simțurile mele când le traversezi. Imaginea ta are ceva dictatorial în nevinovăția ei: e o imagine care le anulează pe toate celelalte, le dă într-o parte, iese triumfătoare în față. Te iubesc mult pentru că ești așa cum ești. Sigur, o catastrofă! Prin tine înțeleg mai bine de ce oceanologii au dat nume de femei uraganelor. Nu, nici dracul nu vă rezistă! Dumnezeu nu vă putea inventa, pentru el n-ați fi putut fi decât niște candelabre. Numai diavolul vă putea pune „în mișcare“. Te-aș hrăni cu bomboane dulci din altă țară. Așa le-aș ține în palme și tu le-ai păpa toate. Și apă rece ți-aș da (zău că n-ai răci!) așa, cu căușul palmelor. Culorile sunt devastatoare aici, acum. Mi-a părut rău că liliecii se scutură. Voiam să-i găsesc înfloriți și să culeg flori cu trei petale (norocul!) pentru ca să ți le pun în sân. Când eram puști mă îmbogățeam dacă găseam cât mai multe flori de liliac cu trei petale. Le puneam în sân și lumina zilei devenea mai adâncă. Pe vremea aceea norii nu-mi umblau prin creier și cerceii nu-mi atrăgeau atenția. Struțurile cu cireșe, doar, mi se agățau de urechi, dar semnificația lor era adamică, rousseanistă chiar.
Lipsește foarte puțin ca să fim o familie regală! Ar mai trebui să lași ceva de la tine, să mă privești în ochi mai des. Pentru că am convingerea că poți deveni mai bună prin mine. Tăioșenia mea e și disperare, poate. Nu există cinste fără o anumită intoleranță. Sigur, nu trebuie să uit veverețismul tău, latura ludică a extravaganțelor feminine (și feministe), dar îmi amintesc din când în când că eu sunt bărbatul și că tu ești (numai) coroana. Un bărbat care te vede așa este cu siguranță un dulce. Chiar dacă nu accepți, nu se poate să nu vezi. Bine, acum sunt dulce și pentru că bomboanele de la Stevan m-au tot provocat. Praf le fac!
Dar aș fi vrut tare mult să fii cu mine, să ți le dau eu, cu palmele mele. Și să ne uităm la revistele noi (în una, „Eureka“, există un poster cu trei „cadre“, superbe, de parcă am fi noi – o să-l duc la P. Neamț !) și să-ți pun „Going home“ și chiar să te întorci în casa cu mine. Nu țin să te flatez, dar pur și simplu nu mai pot abține să nu înnebunesc de dragul a tot ceea ce ești tu. Am să mor visând chipul tău! Mă uit la tine mereu cu o bucurie ce parcă depășește toate bucuriile mele omenești. Probabil că vei reînvia mereu prin mine, prin tot ceea ce trăiesc de dragul tău. Înțeleg perfect ce se-întâmplă cu tine și seara aceea de la Bogdan, în care ți-am recunoscut sincer „coerența“, e un semn că joc cinstit – însă nu sunt capabil să mă despart de tine.
Ești tot timpul cu mine, Prințeso, tot timpul! Am avut la un moment dat sentimentul că începi să te plictisești de dragostea mea, de abundența „declarațiilor“ mele afective. Am stat pe malul apei și am lăcrimat. Pentru că am avut sentimentul că o femeie nu știe nimic despre cuvinte. Pe urmă, tot singur, mi-am spus că este invers: cuvântul nu înțelege femeia. Când mi-am amintit că, totuși, carnea putrezește, am omagiat tot cuvântul și am continuat să-ți spun prin cuvinte cât de mult te iubesc. Și ce dacă mai plouă acum!? Eu te-aș alerga prin iarba de aici și așa. Așa, să se scuture pe obrajii noștri florile încărcate de stropi, să știe și copacii de ce ne-am întâlnit (noi) pe lumea aceasta. Mi-ar plăcea (acum) să-mi citești din Dylan Thomas. Ți-aș citi și eu poezii minunate pe care poate că nu le-ai citit până acum, din poeți mai puțin cunoscuți. Știu că te-ai bucura. Mircea Petean[1] mi-a trimis câteva cărți franțuzești. Acum citesc din „Le solitaire“ de Eugène Ionesco. Nu vreau să-ți mai citez pasaje „rele“. Nu există decât vieți personale și vieți personale.
Cred c-o spun cam în grabă, însă știu că deseori ne întâlnesc aceleași intuiții, aceleași gânduri. Ce puțin am stat noi împreună! Indiferent ce va mai fi, plecarea ta va fi pentru sufletul meu o crimă. Pleacă, fă ce știi! Nu pot să te rog mereu să rămâi cu mine. Nu se cuvine să fac așa ceva. Dar Dumnezeu te va obliga să porți cu tine un mort. Ai să încerci să scapi de mine și n-ai să reușești. Ai „gafat“ sublim în ziua în care ai venit în munți. M-am întrebat foarte des dacă și cred în mod real în tot ceea ce-ți spun. Mi-am dat seama că nu idilizez nimic, că ești singura capcană cu care mă simt prea bine. Revin și spun că ne leagă o comunicare aparte, că nu vom mai întâlni așa ceva prin raportare la alții sau la altele.
Cel mai des aș vrea să nu-ți mai scriu atât de mult, să fii mai aproape, să tăcem, să te strâng în brațe. Nu-mi dau seama cât de mult te poate mulțumi această mărturisire: nicio altă femeie nu mă poate despărți de tine, mereu te port și te voi purta cu mine. „Căderile“ tale dintr-un anumit timp nu țin de a te ierta. Eu nici nu cred că ai greșit așa de mult încât să se pună problema să te iert. De iertat, te iert oricum – din moment ce te iubesc atât de mult. Poate că m-a durut numai o anumită ușurătate cu care o mare dragoste poate fi călcată în picioare de mofturi. Există un punct în care imaturitatea ta este singurul vinovat, dar nu pot să-ți fac reproșuri în acest sens. Încredere, însă, ar trebui să ai mai multă, fiindcă problemele noastre, dacă sunt, nu ni le putem limpezi decât noi. Nimeni altcineva nu are dreptul și nici nu știe (nu poate ști) ce simțim. Îmi doresc mereu să ne lege o seninătate profundă, ca în lunile din urmă, o seninătate de care eu cred că putem fi capabili. Pericolul vine însă din altă parte: n-aș suporta să repeți acele „crize“. Poate că, de fapt, persistăm în ambiguitatea aceea care nu face regine și nici regate. Pentru mine, dragostea e prea frumoasă ca s-o pot murdări cu orice. Alegându-te, știu, am crezut că îți dăruiesc toată viața. Cred în continuare la fel. Fericirea ar fi numai dacă tu ai răspunde la fel. Orice jumătăți de măsură în dragoste cangrenează, ucid, mențin o „teamă“ care nu poate duce decât la nenorocire.
Imaginile minunate cu noi, în cele mai multe cazuri încă netrăite, mă copleșesc mereu. Poate că de aceea țineam să-ți precizezi poziția. Nu pentru că vreau să știu „ce am de făcut“, ci pentru că nu pot suporta o nedreptate. N-am să-ți mai scriu pamflete, poate că nici nu ți-am scris nici unul – acele răbufniri etice fiind profund firești, dar o ghilotină ne va pândi încă pe amândoi. Nevoia mea de a vorbi deschis cu tine ar trebui să te onoreze întotdeauna, după cum ar trebui să te obișnuiești cu înțelegerea la modul superior a unor lucruri, a unor situații. Nu vreau să spun că trăiești la cheremul câtorva capricii pe care pari a le absolutiza, ci doar că viețile noastre se pot completa minunat pentru că diferă, pentru că au și date „mistice“. Uneori, nebunia poetică pare a fi apanajul tău, nu al meu. Dar în timp ce tu privești lucrurile și reacționezi de pe poziția unei fete fără probleme (în sensul că ai tăi au grijă să-ți rezolve toate problemele, inclusiv cele financiare), eu am destule probleme. Chiar și mutarea aceasta îmi creează multe probleme (inclusiv financiare). Nu sufăr din cauza acestor probleme, plec de la datele care sunt, dar multe din „visele“ mele imediate sunt handicapate (ca să zic așa) de mutarea neașteptată. De exemplu, marea. Mă gândesc la ea și la tine aproape în fiecare zi. Dar nu pot face împrumuturi (de exemplu) care să-mi „agonizeze“ alte luni. Sigur, totul trebuie raportat la mutarea neașteptată (benefică, nimic de zis!), care m-a găsit nepregătit pentru unele „sacrificii“. De acolo din munți totul părea mai comod, mai simplu. Nu e chiar așa. De aceea, zic, tu n-ar trebui să uiți că toate problemele mele de acum mi le rezolv (totuși) singur, că nu mă protejează nimeni. Să mai spun că pe un om îl iubești oricum, dacă-l iubești?! Nu trebuie să fii supărată pe aceste „teoretizări“ ale mele și chiar te rog frumos să nu fii supărată. Ele nu te vizează neapărat! Este vorba doar de punerea în lume a unor motive care ne hărțuiesc într-un fel sau altul, sau care ne pot hărțui.
Îmi fiecare zi îmi doresc să trăiesc cu tine împăcarea unei mari iubiri. Câte avem de făcut unul pentru celălalt!
Aseară, cu John[2], în timp ce încercam o antenă N pentru a-i prinde pe ruși, am stat pe banca aceea de afară, mascați de iarba tot mai înaltă, de frunzișurile din jur. Găseam amândoi că e un mare noroc casa aceasta în care ne putem întoarce oricând, ca la un conac, într-o libertate naturistă pe care n-am putea-o găsi nicăieri altundeva. Am pus aracii la fasole, am cules de pe straturi tot ce trebuia pentru salată, am pregătit grătarul pentru carnea de… căprioară. Nepotul se înverșuna să smulgă din rădăcini cucuta de prin iarbă, după ce-i spusesem ce i s-a întâmplat lui Socrate. Cădea înserarea și am pus „Dear boy“[3], ca să fii și tu aici.
Acum șapte-opt ani, spuneam într-un text: „În poezia mea se vorbește prea mult“. Acum, constat, se vorbește prea mult în dragostea mea. Visez și tăceri prelungite cu tine. De exemplu, întinși în iarbă, singuri. Și să am siguranța că ești lângă mine pentru că ții să rămâi cu mine. Când simți atât de periculos de profund, invoci inevitabil o anumită siguranță. Ți-am mai spus: nu-s bătrân și n-am să fiu niciodată, dar nu mai am timp să scriu și cărți bune și să mai ratez și o mare iubire. Poate că sunt și puțin disperat, deși cred că e prea mult spus, însă e o disperare iscată de dragostea aproape bolnavă în care te învălui. Nu e nimic de mirare în faptul că reacționez uneori stressant, intolerant. În fond, numai marile iubiri sunt brăzdate de contradicții. Totuși, cred că nu se poate trăi în liniște reacționând la orice.
„Cadavre de lux“[4] văzusem și eu. Cu ani în urmă.
Pe 15 iulie (!?) începi sesiunea?! Cred că pe 15 iunie! Mult succes! Nu-mi place cum sună „baftă“; e un cuvânt de tejghea.
Fac eforturi să cred că nu mă minți; și dacă mă mai ajuți și tu puțin, voi reuși. Derutat, amărât peste măsură, am spus „Prințesa a murit“ pentru că lăcrimam. În scrisoarea aceasta nu ai murit, ești vie și încep să cred că nu e altfel. Te iubesc nesăbuit de mult. Nu cred nicio clipă că nu-ți dai seama de aceasta.
Dacă nu vrei să mai vii aici sau în munți, n-ai să vii. Nu intră niciodată în discuție libertatea pe care ți-o recunosc. Libertatea de a opta pentru ce dorești. În discuție intră numai dragostea noastră, singura reală, în care m-ai făcut să cred până în moarte, din care nu pot ieși.
Pentru mine, e cumplit să mă despart de tine! Nu pentru că aș rămâne singur, nu pentru că n-ar fi destule femei care să „tragă“ de mine, nu pentru că mă voi deregla, ci pentru că nicio femeie până la tine nu m-a apropiat de nebunie atât de mult, pentru că n-am văzut un chip care să se acordeze atât de profund cu imaginea frumuseții din mințile mele. Există o bucurie cu tine pe care nu o pot defini și tocmai această incapacitate de a o defini îmi spune mereu că nu se mai poate trăi după tine, după ce tu ai pleca.
Ar fi păcat să nu realizezi sfințenia cu care mă gândesc la tine!
Te sărut mult, toată, cu dor!
Aurel
P.S. – Îmi poți scrie pe adresa mea!
[1] Mircea Petean (n. 1952) – poet, prozator, eseist, publicist și editor.
[2] Ionel Dumitrașcu – Inginer. Fratele poetului.
[3] „Dear Boy“ – piesă de pe albumul „Ram” al lui Paul McCartney. Versurile au fost scrise de Paul, exprimând cât de norocos se simțea să o aibă pe Linda ca soție.
[4] „Cadaveri eccellenti“ – film dramatic italian, realizat în 1976 de regizorul Francesco Rosi, după romanul din 1971 a scriitorului Leonardo Sciascia.
