P. Neamț, 26 mai 1988
Dulce Irina,
Monotonia unei dimineți la muzeu, după une nuit crispée, asfaltul noroit de o ploaie pe care nu am auzit-o (e cumplit în oraș – că nu mai aud ploaia; în munți, căderea în iarbă propunea un „zgomot“ de-a dreptul metafizic!), câteva pagini din „Procesul marii Trădări naționale“[1], ortografia neglijentă a unei Camelii, sordiditatea acestor birouri, o floare pe care am rupt-o pe stradă, „amintirea unei mari iubiri“, câtă o sintagmă ce declanșează diluvii imagistice, „Balada lui Cable Hogue“[2] (după-amiază), „Vă place Brahms?“[3] (mâine), plictiseala de a face cumpărături (azi voi merge cu Radu[4] să alegem câte ceva – pat, dulap, balansoire – deși culorile nu ne plac și altceva nu reușim să găsim; pat însă trebuie să iau acum – ce îndeletniciri spiritiste!), câteva poeme de Wallace Stevens[5], câteva eseuri despre post-modernul Roberts Coover[6]. Voi merge la Agapia să-ți caut chipul în icoanele de acolo. Duminică. Pentru că Bucureștiul a fost minunat, totuși. Tu și zodia alunului. Ce nebunie de om mai poți fi și tu! Și ce păcat că nu mai am timpul tău! Și ce simplu ar fi să înțelegi timpul meu! Timpul „Beatles“, în fond, pe care-l iubești, prea mult în care te regăsești atât de des! M-am gândit că numai oamenii mărunți visează măreția, că acei deosebiți („și mințile lor zburătoare“) sunt întotdeauna en haut. Acum două zile, singur, am stat printr-un parc și te-am urmărit trecând. Nu mai glisai. Aveai firescul unei prințese. Cofetăria în care am zăbovit mai apoi era dulce ca tine. Nu m-am mai întrebat de ce am atâta nevoie de tine. Nu am fost nici măcar speriat. Toate iubirile se literaturizează, însă am impresia că a noastră scapă acestui handicap tocmai fiindcă eu mă opun literaturizării. Bine, și ce vrei, băiatule, să precizezi calea?! Vrei să înrămezi extravaganțele unei boboace din zodia alunului? Vrei să nu mintă niciodată?! Vrei să se defeminizeze?! Nu! Era și zeul de față, când am spus Nu! De pe margine, cineva a spus: „Da, tu și Eugen Ionescu!“ De aceea am ascultat în mod repetat oboiul din „The Kormoran Band“[7]. With Simon[8], with Radu, with death! Poți corecta ultima formulare.
Temperamentul prințesei nu a ținut niciodată, în istoria lumii, de bani. Nici temperamentul Irinei, deci, n-ar trebui (îmi zic; eu zic, eu aud!) să țină de așa ceva. M-am întrebat dacă nu cumva ești speriată de lucrurile mărunte (sau mărunțite) din tine; și nu de ceea ce toți numesc realitatea imediată. Nu vreau să mă îndoiesc de simțul tău metafizic; vreau să spun altceva. Aș prefera să gândești mai mult. Memoria ta e prea bună, prea sportivă. sunt convins că o memorie prea bună handicapează inteligența. Nu țin să ai fulgerări bărbătești și nici intuiții de poet, însă încrâncenarea cu care fracturezi dialogul prin refuz este „negustorească“. Știi și tu că nu este firească. Poetul face educație prințesei? Nu. Dar un poem în care nu crezi este un fapt pierdut. Mărgelele de sticlă cu care te joci vor să te tragă în borcan. Infatuarea va pune capacul. Și nu mi te pot închipui într-un borcan, nu vreau să mi te închipui așa.
Azi e joi, firește, și pastă de ras oricum nu se găsește la București… Câtă dreptate îți dau! Sunt de partea ta absolut în toate opiniile care nu ucid dragostea noastră. N-am crezut niciodată în bucurie până la tine. Și iar mă întreb dacă nu exagerez. Nu, nu exagerez, dar sunt prea îndrăgostit de tine.
Eu și zodia castanului. Dar nu pot fi de acord cu o pagină care rezumă o existență. Un om e mult mai mult decât o pagină de zodiac. Numai cu tine pot mânca nuci în paradis. Citesc: „Castanul are simț înnăscut al justiției. Orice injustiție îl revoltă și este capabil să reacționeze violent.“
Acum îmi este foarte dor de discuțiile sârbești. Dar nu voi ajunge acasă decât peste zece zile. Nici John[9] n-a mai fost pe la mama și acest lucru m-a mâhnit. Nu m-am înțeles niciodată cu ea în mod real, dar mă înduioșează viața pe care a dus-o, singurătatea netrebnică în care o prinde înserarea acum. Și, mai mult, în cutiile acestea din beton viața mi se pare o dată în plus absurdă și aproape inutilă. Nu trebuie să te superi pe detașarea ușor zeflemitoare în care par a recepta suferințele tale întru posedarea unor obiecte. La 20 de ani ai nevoie nu doar de insulă, ci și de colibă și unelte. Mă gândesc des la așa-zisul „întunecat Ev Mediu“. Fără el, Renașterea nu s-ar fi iscat. De aceea (și nu numai, firește!), bucuria nu este reală decât după o perioadă de întuneric. Când totul ține de linearitate, bucuria devine o constantă, adică o fixitate, o fișă. Ce frumoasă e, din această perspectivă, dragostea noastră! Ni se împotrivesc atâtea! Probabil că Frumusețea este întotdeauna o împotrivire la ceva. A ne împotriva, zic, tuturor motivelor ce vor să ne dezbine, ar fi până la urmă unica noblețe pe care o putem proba. Frumos nu ești, ci devii. Prin mai multe lucruri. Ceea ce spiritualizăm împreună ne apropie de Dumnezeu. Nu-mi vine să cred că, atunci când te dispensezi de ifosele mic-burgheze și ușor dinupăturicești, nu sesizezi câte lucruri de-a dreptul minunate ne leagă, ne asemuiesc, ne zăpăcesc. Nu vezi?! Am mereu reacții de om liber, profund liber. Sigur, nu pot fi fluctuant în anumite „credințe“, pentru că instabilitatea generală este anarhică (în sensul destructiv al termenului). Când îți vei apropia transparența, relațiile tale cu Lumea vor fi (abia atunci) admirabile. Pentru că Lumea nu poate fi negată chiar și pentru elementarul motiv că tot ceea ce faci se raportează la consecințele sau inconsecvențele ei.
Ți-am repetat atât de des că te iubesc mult, încât ai ajuns să te plictisești?! Numai de iubire nu se plictisesc zeițele. Miza jocului tău este fatală. Tu, mai bine decât oricine, știi aceasta! Poetul te iubește așa cum ești, dar nu poate suporta gratuitățile cu care îl alungi uneori. Numai cu entuziasme nu se poate înălța nimic. E nevoie, vei admite, și de puțină înțelepciune. Eu nu mă îndoiesc de înțelepciunea femeii pentru că asta ne spune istoria, ci pentru că o femeie trăiește prea mult de partea cărnii și mai ales din cochetărie de partea spiritului. Probabil că răul la o femeie vine atunci când își închipuie că dacă știe, de exemplu, titlurile unor lucrări ale lui Kant are neapărat și acces la „Critica rațiunii pure“. Știu că extremizez ceea ce vreau să spun, dar în astfel de cazuri extremizarea nu caricaturizează ci accentuează o evidență.
Un poet privește oamenii altfel decât un privitor obișnuit. Altfel citește, altfel aude. Pictorul și muzicianul, de asemenea. Nu crezi? Putem face teste. Ar fi memorabile, așa, pur și simplu. Întotdeauna mai avem ceva de trăit pentru a ne cunoaște pe noi înșine. Nu poți fi iubită mai mult decât te iubesc eu. Ce paradox! Vei înțelege numai ce meriți. Parc-aș fi cu tine, ghemuiți în obscuritatea unui sălii de cinematograf, flatați și provocați de imagini.
Ce-ai mai aflat despre București? Și ce-ai mai văzut (în tine însăți)?! Suntem amândoi camilpetrescieni! Vom sfârși rău?!
*
Aici am întrerupt! A venit un prieten și m-a dus cu Salvarea la spital. Ca să-mi pună grupa sanguină, altfel ar fi urmat să fiu amendat de miliție. Povești.
E seară. Sunt singur … și mă duce un gând. Tocmai revenit de la „Balada lui Cable Hogue“. Cu Jason Robards și Stella Stevens (care aveau sâni tare cerești!). Un film colorat la care aveau acces și puștii (totuși). Un western fără mulți morți.
Am cumpărat un récamier. Mai pe gustul nostru. Și un șifonier. Cred că nu e în plus i-ul dintre m și e! Radu m-a ajutat să le instalez. Realmente nu prea funcționează simțul proprietății la mine. Nu mă simt deloc mai „bogat“ cu ele. În schimb, sunt încântat de alte două discuri străine pe care le-am prins azi: un „Modus“[10] („Friends“) și un „On the way home“ cu grupul „Provisorium“[11]. Radu o să-mi ia mâine un Stevie Wonder. Cu 200. Mă bucur de pe acum. Mai am bani. Am vorbit și cu John la telefon. Mi-e dor de mama. A fost ieri la ea. L-am rugat să-mi povestească.
Mi-am amintit cu emoție ce-mi spuneai în București: că ți-e dor de mama ta. Întotdeauna ești frumoasă când spui că ți-e dor. Sau poate că nu spun suficient de des cât de frumoasă îmi pari. Chipul tău este singurul care se potrivește perfect cu puterea mea de a iubi. Ai merita toate înghețatele și toate prăjiturile lumii. Aș tot merge cu tine, până la capătul lumii. N-ar trebui să te gândești numai la tine. Uiți mereu că aș vrea să mă iei cu tine, că aș vrea să fii cu mine. Ești un înger. Nichita Stănescu spunea că se poate trăi fără înger, dar nu și fără prieten. El spunea, cel mai generos om pe care l-am întâlnit pe această planetă pustie.
În orașe, în acel imens furnicar transpirant, lumea nu e foarte frumoasă. Ai sentimentul că nu ești unic, că nu faci parte decât dintr-o turmă pe care estetiștii au botezat-o altfel. Nimic mai dezolant decât mulțimea aceea de oameni, anonimă, hăituită de griji ori interese, indulgentă și acomodată, plictisită sau surâzătoare. Pe munte, unde omul este mai rar, apariția lui este de-a dreptul tulburătoare! De exemplu, să privești de departe silueta unui om prin ierburi, pe o culme. Natura doar. Și în acea libertate seducătoare, trecerea unui om. Așa e poezia. Paia a făcut elogiul Naturii. Apoi a spus că eu sunt Natura ei. Azi mi-a scris din nou. Mi-a citat versuri provocatoare din Louise Labé[12], după ce în epistola trecută mi-a vorbit de un dulap pe care ar trebui să-l cumpăr și în care ar trebui s-o ascund „în caz de pericol“. Ar trebui să-i trimiți revistele acelea! I le-ai promis. Și ce bucurie i-ai face!
Uneori nu există nimic mai frumos și emoționat pe lume decât să vezi un om care se bucură din cauza ta. Să să ți-l închipui bucurându-se.
Mi-e dor de tine. Iar. Vorbește-mi de „Platoon“[13], dacă ai reușit să-l vezi! Și nu mă înșela cu nimeni până ne despărțim!! Vreau să mai precizez ceva: numai tu vrei să ne despărțim.
Te sărut cu dor!
Aurel
[1] „Procesul marii Trădări naționale. Stenograma dezbaterilor dela tribunalul poporului asupra guvernului Antonescu “ – volum publicat în 1946 la editura „Eminescu“
[2] „The Ballad of Cable Hogue“ – film artistic în regia lui Sam Peckinpah. Lansat în 1970.
[3] „Goodbye Again“ – film artistic în regia lui Anatole Litvak. Lansat în 1961.
[4] Radu Florescu (n. 1961) – poet.
[5] Wallace Stevens (1879 – 1955) – poet.
[6] Robert Lowell Coover (1932 – 2024) – romancier, nuvelist și profesor universitar.
[7] „The Kormoran Band“ – trupă de rock progresiv fondată în Ungaria, în 1976.
[8] Gheorghe Simon (1950 – 2021) – poet.
[9] Ionel Dumitrașcu – Inginer. Fratele poetului.
[10] „Modus“ – grup pop-rock din Slovacia. Înființat în 1967.
[11] „Provisorium“ – grup rock din Cehoslovac.
[12] Louise Labé (1520 – 1566) – poetă.
[13] „Platoon“ – film de război în regia lui Oliver Stone. Lansat în 1986.
