P. Neamț, 6 mai 1988
Draga mea,
Sunt la muzeu. Acum am un birou al meu. Mai e un domn aici. Nu avem nicio legătură unul cu celălalt. Eu citesc Vollkoff[1] și Valéry. Domnul citește despre istoria P.C.R. E o zi caldă, ca toate ultimele zile. Seara, în special, în orașul acesta, acum, e de-a dreptul minunat. Mă uit numai la femeile care-ți seamănă cât de cât. Îmi închipui că la colțul unei străzi o să dau peste tine. Ziceai într-o vreme c-o să mă conving că nu mai scap de tine. Tot ceea ce mi-ai spus în acest sens mă bucura mult. Și mă bucură. Acum închipuie-ți că și eu am acest sentiment: că nu poți scăpa de mine. A dat boala peste mine. Firește, numai tu mai poți face ceva. Mi-e prea dor de tine. Judecătorul Ciubotaru[2] a zis că o să ne pierdem mințile. A mai zis că nu are explicații în spatele acestei anticipări, dar vede el că în ochii mei locuiești numai tu. I se părea nefiresc că am vorbit la telefon atâtea minute. Mie nu! Te-aș mai fi ținut. Profesorul acela… să alunece puțin! Chiar dacă l-a inventat Madi. Aș fi vrut să te mai aud. Așa. Pur și simplu. Nu se poate să nu-ți placă ideea că un sceptic și un eretic ca mine e cam nebun după tine. Nu trebuie să mă hărțuiești, să mă încerci. Trebuie doar să stai în brațele mele, să mă conving că ești reală, că nu te-am inventat eu. Dar nu numai o zi. Foamea de timp cu tine întrece așteptările. Nu am deloc liniște și aceasta se datorește numai ție. Aș putea să am – dar tot datorită ție. Nu vreau, mereu o spun, să aranjăm nimic, însă mereu mi-e prea dor de tine. Ești în pericol, Irina! Femeile care m-au iubit au suferit numai pentru că le-am iubit prea mult. Le-am enervat aproape. Nu erau ale poeziei, ale culturii, se raportau uneori la prea multe nimicuri. La tine, tentația mondenității, evidentă, firească până la un punct în vârsta de acum, nu-ți pune zulufi argintii. A propos, o presupusă prietenă de-a ta se întâlnește după sâmbăta noastră blestemată cu un prieten de-al meu, venit la Iași. Prietenul îi spune c-am fost și eu pe acolo și că revenisem tare amărât de cuvinte de-ale tale. Și presupusa ta prietenă: „Bine, dar Aurel e un singuratic, în timp ce Irina e-nvățată să umble numai pe la petreceri, să fie-n centrul atenției, să nu se fixeze niciodată, să nu iubească pe nimeni în mod serios. Nu cred că e bine pentru Aurel.“ Grijuliii! Am constatat și-n alte dăți că nu prea ești iubită de cei pe care-i frecventezi. Decorativismul tău, probabil, îi face „drăguți“, dar prin alte colțuri spun lucrurilor altfel. Poate fi și un soi de invidie, deși eu unul înclin să nu cred c-ar fi așa. Poate că nici prieteni reali nu prea ai, sau poate că acea mondenitate impune tocmai astfel de reacții. Ți-am spus, însă, că nu te-am receptat și nu te receptez prin opiniile altora, după cum viața ta anterioară nu-mi inhibă dragostea pe care ți-o port. Aș dori așa de mult să fii consecventă în ceea ce mi-a spus și-mi spui frumos și profund. Detestă caricaturile și tu nu trebuie să ajungi vreodată astfel în ochii mei.
Nu mă rog niciodată pentru tine, după cum nu mă rog niciodată pentru mine. Am zile, însă, în care cred că mă rog pentru noi. Mă bucur c-o ai pe Madi, că ea te iubește oricum. Dar să nu fii fascinată de „înțelepciunea“ ei, fiindcă în niciun caz nu e înțeleaptă. Articulațiile discursului ei glisează într-un mod în care tu nu poți să-ți dai seama acum ce semnifică. Apoi, bobocismul din tine găsește la ea un soi de afecțiune pe care nu poți miza acasă. Peste doi ani, vă veți despărți à jamais. Nu trebuie să te gândești la acea despărțire. Va fi tare tristă. Toate drăciile pe care le faceți acum vă înfrumusețează. Sigur, nu merită să vă pierdeți vremea gândindu-vă că toți viermii trag spre ceea ce e frumos. Viața pe care ți-o propune (ce cuvânt!) legătura cu mine este picantă și de-a dreptul poetică. De la răsfățurile imagistice până la călătoriile interminabile. De la libertatea și caracterul meu până la cărțile pe care le scriu. De la pădurile și lacurile noastre până la sălile de proiecție. Se poate trăi numai în sirop, cum face aproape toată generația ta, dar „gravitatea“ unui artist poate face dintr-o femeie ca tine o Prințesă cu adevărat. Ar mai fi să-ți dai seama singură de toate acestea. Și să realizezi ce emoționant este să „suferi” pentru și alături de un om care s-a născut altfel. Ceea ce vorbești cu Madi (uneori nu-mi place că ea are acces la ceea ce-ți scriu!), orice ai spune, nu poate avea dimensiunea discuției cu mine. Împreună – întemeiați o pisicărie. Totul e scorțișoară, totul. E bine să rămâneți des în pisicărie. Dar, nu trebuie uitat, conștiința scorțișoarei o au numai târfele. De aceea nu trebuie mizat prea mult pe așa ceva. Sigur, spiritul – din noi!
Recitește-mă uneori! Discursul meu este fracturat și exclusivist ca al oricărui mare îndrăgostit. Ar trebui să te bucuri în fiecare zi că sunt așa cum sunt. Tu spui că nu ai devenit conciliantă în acele zile blestematele pentru a mă liniști, pentru a nu face vreo gafă, pentru a-ți putea „aranja“ în liniște „altceva“. Bun, dar știi bine că nu puteai decât să negi. N-ai fi putut să-mi spui că „aranjezi altceva“, din moment ce vedeai că ruptura mă predispunea la orice – și nu din răutate sau răzbunare, ci pentru că nu pot trăi o bătaie de joc, pentru că nu suport mizeria.
Dacă minți, ai să mori sigur. Din cauza ta. Eu nu voi avea niciun amestec. Eu te iubesc. În rest, se poate spune orice. Știu că numai ceea ce simt profund și definitiv pentru tine e adevărat. Atunci când iubesc, ți-am mai spus, am tentația de a mitiza, de a face din femeia pe care o iubesc un miracol. Nu mă întreb dacă ea merită sau nu, singura realitate fiind dragostea mea fără margini, curată, nebună. Iubind foarte mult, aproape nu-mi dau seama cât mă iubește celălalt. Mereu am tentația de a mă bucura fiindcă dăruiesc, nu pentru că primesc. Arta de a primi daruri e o artă stoică. Mie nu mi-a plăcut. De aceea îmi place să dăruiesc. E drept, nu dăruiesc oricui lucrurile pe care le consider esențiale. Un chip care se bucură, însă, mă face aproape fericit. Vin deseori în contradicție în ceea ce spun. De exemplu, uzitarea noțiunii de fericire. Eu găsesc, ca și alții, drept superficială starea de fericire, fiindcă nu o simt deloc implicând gravitatea, ci doar facilitatea entuziasmului. Poate că mie acest cuvânt – fericire – îmi apare golit de conținut; insuficient. M-am gândit deseori la el. Poate că împlinirea e starea în care converg bucuriile reale. Vezi, bătrânii devin senini (dacă se numesc Noica) fiindcă au pierdut tentația frivolităților. Este deprimant să te raportezi la moarte și știu că mulți dintre ei nu fac altfel. Dar moartea e o claritate la care nu merită să ne gândim prea des. Sentimentul pe care-l am eu cel mai des este că totul este absurd. Mă miră, însă, absența acestui sentiment la oamenii mărunți. Când nu te îndoiești de nimic, ajungi foarte ușor să fii o canalie, un tiran, o curvă. Povestea noastră merită o mare șansă. Șansa bucuriei. Găsesc că e o întâlnire admirabilă. Ar fi păcat s-o fisurezi. Sigur, nu trebuie să mă asculți, n-ai decât să faci orice – însă nu aș vrea să faci orice, nu aș vrea să orbești, nu aș vrea să faci pe nemulțumita când Dumnezeu îți dă deja destul. Cine știe ce se poate alege de noi? Mi se pare, însă, că avem șansa unei iubiri rare, absolut tulburătoare. Și e așa, cred, și fiindcă deranjează pe unii și-i încântă pe alții. Nu am cum să suport ideea că pot fi, pentru tine, doar încă un bărbat pentru un posibil palmares (al tău) frivol. Nu ești obligată să mă respecți, dar nu putem fi oameni în afara respectabilității. Câte nu-i putem spune unui om de nimic! Dar unui poet nu-i poți spune orice, nu-l poți înjosi cu minciuna. Și nu trebuie să fii scandalizată că (prea) am conștiința unicității poetului, că prea dau „importanță“ culturii. Aș suferi dacă te-ai scandaliza în acest sens. Nu poți fi o aculturală. Sper sincer să nu mă dezamăgești la nivelul caracterului. Mă dor cuvintele acelea ale tale pentru că le-ai rostit uitând parcă brusc tot ceea ce ai scris luni în șir. Doamne, cât caz ai făcut prin toate scrisorile de nevoia ta de caracter, de curățenie și respectabilitate! Vreau să rămâi cu mine fiindcă nu poți fi decât fericită, pentru că am avea o grămadă de minunății de făcut. Inclusiv copii. Te-a pus pe gânduri, ziceai, povestea asta cu copiii, faptul că m-aș fi agățat (!) parcă și de aceasta pentru a te „convinge“ (!) să rămâi, acum. Dar noi am tot discutat acest aspect, Irina. Copiii nu trebuie să „apară“ chiar acum etc., dar ideea de a avea un copil cu tine știi bine că m-a emoționat întotdeauna. Aș vrea, însă, să-ți semene ție fizic și mie sufletește. Nu pentru că tu n-ai avea suflet, ci pentru că eu am mai mult decât tine. Nu trebuie făcute demonstrații. Sunt lucruri care se văd pur și simplu. Mai am sentimentul că ne completăm admirabil. Nu mi-am dorit niciodată să rămân cu o femeie, da! Nici n-am întâlnit niciodată o femeie cu care să-mi fi plăcut să rămân. Exceptând-o pe Ana Fenoghen[3]. Exceptând-o pe T. în zilele în care înnebuneam de singurătate. Tu ești prima femeie care mi-a luat piuitul. M-am uitat la tine profund. Te-am îmbrățișat și mereu simt că îmbrățișarea noastră este singura în care amândoi ne bucurăm enorm.
Îmi ești atât de dragă, încât aș fi tare mulțumit să rămâi cu mine. Mi-e foame de tine, mereu, și am sentimentul că înnebunesc de atâta dorință. Nu-s entuziast în fiecare zi, am și eu depresivitățile mele poetice, dar când te știu în preajmă sunt cel mai bucuros om din lume. Uneori mă simt jignit de teama ta că am putea fi săraci. Nu pot înțelege deloc cum de-ți poate trece prin gând așa ceva. Frumusețea stă în alte lucruri și săraci nu putem fi. Poate că ție ți se mai pare nemaipomenit să mănânci la cazinou (unde, dacă nu-s porci, toți își controlează gesturile), decât într-un bistrou curat și ascuns între niște copaci, decât doar cu iubitul tău oriunde. Nu te prea cunosc. Aud doar zvonuri și prostioare despre tine, despre unele preferințe (chipurile) de-ale tale. Maria mi-a scris: „Am convingerea că ești cel mai frumos om pe care-l cunosc“. Eu nu am același gând despre ea. O pot parafraza pe fata aceasta tare amărâtă numai cu gândul înspre tine!
[1] Vladimir Volkoff (1932 – 2005) – scriitor.
[2] Mihai Ciubotaru (1937 – 2023) – judecător. Personalitate a orașului Piatra Neamț. A fost cel care i-a condamnat pe generalii Victor Atanasie Stănculescu şi Mihai Chiţac în „Dosarul Timişoara”, pentru implicarea în reprimarea violentă a Revoluţiei din decembrie 1989.
[3] Ana Fenoghen (n. 1953) – poetă.
