Borca, 29 aprilie 1988
Draga mea,
Am venit de ieri în munți. De mai multe luni, când călătoresc, obișnuiesc să-mi închipui că suntem împreună, că același peisaj se hlizește la amândoi, că ne strângem și mângâiem discret mâinile. După ce m-am întors de la Iași, recunosc, n-am avut nici un chef să trăiesc. Acum două nopți te-am visat. Erai urâtă și mințeai. Și te-am visat din nou, astă-noapte, aici. Eram împreună, dădusem peste un fel de anticar și alegeam cu entuziasm cărți. Tu și eu. Observam că ești frumoasă, că zâmbești, că te bucuri cu mine. Un vis. Mi-am spus că n-ar trebui să te visez ziua? Nu țin să-ți fiu pe plac, dacă acest lucru implică deformarea modului meu de a gândi.
Mâine, îmi dau seama, ar trebui să aniversez trecerea unei săptămâni de când mi-ai spus o propoziție îngrozitoare în urâțenia ei. Am venit mai repede aici fiindcă sunt niște zile superbe de primăvară. Le-ai înțelege numai dacă ai umbla cu mine pe aici. Am avut impresia că ești în derivă cu sensibilitatea. M-am gândit dacă spaima poate duce la pierderea sensibilității. N-am ajuns la nicio concluzie. Probabil că mi-e și groază de concluzii.
Mă uitam întotdeauna la cerceii tăi, când reveneam. Acum nu m-am uitat; în schimb, mă gândesc la ei, la faptul că sunt aici la spatele meu și că nu vreau să-i iau în palme. Sunt și propoziții care ucid. Din acest motiv, nu am vrut să mănânc cu poftă mielul ce ne aștepta pe amândoi? Am adus și vițel. Dulce. Mult. Pentru amândoi.
Am venit singur, însă. Le-am spus că s-ar putea să minți, că s-ar putea să pleci. Ei au rămas îngândurați. Se uitaseră la tine. Acum nu mai puteau face legăturile. Am pus un disc care să nu-mi amintească de cântecele noastre. Am vrut să fiu singur, deși-s împăienjenit de imaginea ta. Deși fac eforturi să fiu politicos, să nu repet ce-am văzut în unul din ochii tăi, știu că nu te gândești la mine. Absența din… prezența ta m-a durut și mă doare. Tot timpul, de sâmbătă încoace, sunt aproape enervat de gândul că nu asculți, că orice aș spune te lasă indiferentă. Am momente în care vreau să te strâng de gât. Pentru că e nedrept cum ai procedat, ce-ai spus. Și nu-mi dau seama cum de poți fi atât de naivă și superficială căutând salvări derizorii. Te-am visat cu cărți, cumpărând cărți. Pentru că nu te-am văzut niciodată cumpărând așa ceva?! Pentru că subconștientul meu speră să nu te frivolizezi, totuși? Numai tu poți să răspunzi. Am luat un plic, la întâmplare, din cele trimise de tine în lunile din urmă. N-am putut citi ce scriai. Îmi era rușine. Rușine de tine, de ce scriai – de ce mi-ai spus recent. Fii convinsă că nu-mi propun să te tachineze (la infinit), că nu vreau să-ți sugerez nimic, că nu vreau să te manifești „ca înainte“. Te iubesc prea mult ca să accept, totuși, c-ai orbit. Mă scandalizează [text șters] acea absență a ta, soiul acela de „amânare“ pe care am avut sentimentul că-l propui pentru a aranja „altceva“. Mă întreb, din curățenia sufletească în care trăiesc, ce-o fi în capul tău de poți contrazice atât de inadmisibil atâtea cuvinte spuse, repetate, în care eu am crezut și cred!?
M-am gândit și la „educația“ ta. Te iubesc mult, dar am tentația de a te și urî. De aceea cred că suntem într-un punct profund, delicat. Dacă-ți propui minciuni, dacă-ți propui să fii „conciliantă“ în perspectiva unei minciuni, nici nu-ți închipui la cât rău mă vei predispune.
Este de-a dreptul superb aici, acum! Nici prin gând nu mi-a trecut că n-ai să fii aici cu mine, în aceste zile. Îmi doream încă din vara trecută să ascult iarba cu tine, aici. În iunie, de exemplu, în munți este absolut înnebunitor. Oare numai mimai extazul acela naturist?! Mă irită gândul că nu asculți, că nu te gândești, că iei totul superficial acum. Și sunt mâhnit. Am dorit mereu să fii și să rămâi un om profund, nu altceva. Oricât ți-aș lua apărarea (pentru că, de o săptămână aproape, nu mă pot gândi la aproape nimic altceva în afară de tine!), nu găsesc nimic serios în anumite „opțiuni“ de-ale tale. Stau și mă întreb cum de poate un om, care îți dă luni în șir sentimentul că trăiește cu tine o mare dragoste, să superficializeze brusc totul, să reacționeze neașteptat de acultural!?! Găsești că-s rău în tot ceea ce-ți spun acum?! Dar, Irina, orice ai încerca să spui în defavoarea poveștii noastre nu poate fi decât bătaie de joc. Nu caut o logică a sentimentelor, mă-ntreb doar „din ce pământ a fost făcută ea“ׅ. M-am întrebat, singur, stând afară aseară, târziu, ce-o fi fericirea în gândul tău, ce-o fi bucuria, ce-ar fi împlinirea și seninătatea?! Nu am putut să-mi răspund. Spui cu o grație aparte, de exemplu, că ți-ai cumpărat șapte perechi de ciorapi la Timișoara, dar nu te-am auzit deloc spunând c-ai răsfoit o carte extraordinară într-un anticariat, c-ai vândut un pulover de pe tine ca să iei un disc cu Elton John la pian, să zicem. Ești atât de dulce în cochetăriile și răsfățurile tale, dar la cei 20 și ceva de ani ai tăi ar trebui să realizezi suficiența pe care par a o impune astfel de entuziasme… ciorăpești. O studentă de nota 10, la Filologie, care nu caută decât cărțile din bibliografiile obligatorii, te pune pe gânduri. Vezi ce incomod sunt?! Ar trebui să stăm de atâtea ori de vorbă, să mai lași la o parte încrederea c-ai ști prea multe, să mă asculți și pe mine când vorbesc cu dragoste, cu bună-credință, curat! Am tot timpul sentimentul că întâlnirea noastră e între cele mai frumoase de pe lumea aceasta, dar fără participarea ta curată, fără expulzarea din creierul tău a acelei (inofensive) „aroganțe“ nu poate să fie Frumusețe cu amândoi. Te-am omagiat în fiecare zi, te-am lăudat, ți-am scris până și poezii. Ce vei fi înțeles, tu, din toate acestea?! Că ți se cuvin pur și simplu?! Că dacă ești o prințesă pentru mine, ești pentru toți?! Ai să muncești dincolo, ziceai. Ce? Spălând vase?! N-ai să suporți nicio umilință, n-ai să reziști niciunei umilințe, pentru că nu ai suferit niciodată. Exagerezi „rolul“ femeii „acolo“. Poate că „acolo“ există numai cu un om ca mine. Ai sentimentul că te rog să nu pleci?! Eu știu acum că nici nu poți să pleci. Și știu cu tot sufletul că ți-ar sta nemaipomenit să fii și să rămâi iubita poetului.
Fericirea și bucuria stau în cu totul alte lucruri decât unele în care crezi tu acum. Ți-e atât de frică să nu o duci rău, încât nu mai raționezi deloc firesc. De aceea vreau să mă asculți, să ai mai multă încredere în noi – așa cum tot timpul m-ai făcut să cred –, să fii tu însăți. Nu voi continua să tot bifurc în marginea recentului „accident“. Pentru că nu avem nimic de aranjat. Pot miza cel mult pe sufletul tău curat, nu pe cel de împrumut (pe care mi l-ai evidențiat săptămâna trecută). Și nu sunt deloc dispus să trăiesc dragostea cu jumătăți de măsură. Mi-ai dat sentimentul, sâmbătă, (și) că n-ai învățat nimic din cărțile pe care le-ai citit. Cum să nu mă deruteze un asemenea sentiment?! Brutalitatea reacției tale m-a jignit. Nu pot face deloc legăturile în Irina de până acum și cea de sâmbătă. Mereu mă întreb: când ești tu cea adevărată?! Și când ești cinstită? Cu cine ești cinstită, din moment ce una și spui / ascunzi mamei tale, altceva și spui / ascunzi tatălui tău și cine știe ce-mi spui / ascunzi mie?! Am invocat mereu necesitatea cinstei și a transparenței pentru că numai oamenii cu adevărat demni nu au nimic de ascuns. Înțeleg toate complexele vârstei tale, dar ai spus mereu că ți-e bine și te simți în siguranță cu un bărbat mai mare etc., (probabil) ca mine. Doamne, Irina, câte ai spus! Și cum lași îndoiala să ne distrugă pe amândoi! Și ce mult vreau să nu lași să se întâmple una ca asta!
Aș fi vrut atât de mult să fii cu mine aici, acum, să vrei să fii cu mine aici, să faci tot posibilul să fii! Stau și mă întrebi (ca și alții!) cum de poți să mă schimbi, ce criterii serioase stau în spatele „fluctuației“ tale?! Și zău că nu pot face legăturile. Mă gândesc cât rău ne așteaptă prin ruptura pe care o propui! Dar, indiferent ce crezi tu, eu sunt dispus să trăiesc și acest rău. Probabil că răul pe care ni-l putem face reciproc te va îngenunchea în primul rând pe tine. Și asta mă doare. Nu vreau să te înving. Te-am considerat și te consider egala mea. Chiar dacă unii spun că nu meriți. Numai pe tine te-am crezut și te cred. Sunt atât de bucuros că ai venit în viața mea (deși, repet, nu te așteptam, nu te-am chemat)! Și răul pe care mi l-ai propus sâmbătă poate să sune numai a bătaie de joc, oricât ai crede / spune că nu e așa. Este nedemn aproape să mă „împac“ cu tine după cele spuse, dar țin cont de spaima ta, de neobișnuința cu spaima, de vârsta ta, te înțeleg pentru că e prima oară. Astfel de lucruri nu poți repeta cu mine. Te-aș face bucăți, să știi. N-am să trăiesc niciodată dezonoarea altcuiva. Uneori îmi dai sentimentul că nu realizezi singularitatea condiției poetului, a artei deci. Acesta și altele sunt sentimente rele, dureroase. N-ar trebui să mișune iscate tocmai de tine. Poți să spui tot felul de lucruri în marginea afirmațiilor pe care le fac acum, dar e bine să nu uiți că tu ai aruncat (un fel de) noroi în iubirea noastră, că Aurel joacă numai cinstit (și înfometat). Te iubesc prea mult ca să nu fiu jignit de sâmbăta aceea blestemată. Nu te uiți niciodată profund în ochii mei, ca să vezi, ca să te rușinezi de ceea ce vrei să-mi faci rău. Și eu ce să fac?! Să te (tot) rog să te uiți?! Pentru mine, dragostea noastră e prea curată și frumoasă ca să-ți pot permite să îngrămădești în ea securiști ori arabi. Regret tare mult că parcă n-ai sensibilitatea să realizezi nedreptatea pe care încerc să mi-o / ne-o faci. Te iubesc cum n-am mai iubit, dar nu pot face nimic pentru noi dacă tu nu-ți dai seama de aceasta, dacă la rându-ți nu mă iubești mult. Nu-mi vine să cred că există un Dumnezeu care să aprobe ceea ce mi-ai făcut recent. Tare m-ai mai omorât, Irina! M-am gândit dacă sunt răzbunător sau doar incapabil de a tolera bătaia de joc. M-am gândit mult. Și, nu pentru a-mi aduce elogii, am ajuns la concluzia că răzbunător nu sunt, întrucât eul meu nu e niciodată complice cu noroiul. Când iubesc, iubesc ca un disperat, ca și cum mâine s-ar sfârși lumea. Tot timpul am trăit cu sentimentul că și tu poți trăi așa cu mine. Pot crede că nu e altfel?! Ți-am dorit atât de mult să fii în dreaptă lumină, să te gândești bine în aceste zile, să te gândești bine cine ești și ce vrei tu de la împuțita asta de viață! Doamne, uneori nimic nu e mai important decât înțelepciunea. Dar au femeile înțelepciune?! Sau tocmai absența aceasta face din majoritatea lor niște nefericite, niște slugi. N-am acceptat niciodată gândul filosofului, cum că femeia nu e bună decât pentru „bici și pat“, după cum n-am crezut niciodată că poate fi luată în seamă Scriptura atunci când ne învață „să-ți bați femeia de câte ori vrei, pentru că știe ea de ce o bați“. Iată-ne făcând apologii puerile, când duceam o viață atât de curată chiar și în revoltele noastre reale!
Nu vreau să te mai văd rea și inconștientă, jignitoare și absentă! Eu nu te pot vedea decât minunată, cum mai cred că ești. Voi repeta oricând și oricui: prefer să știu că ai murit, dar nu mă pot obișnui cu bătaia de joc. Moartea e o claritate, o formă (deseori) de a pleca numai demn. Te-am dorit atât de mult în ultima vreme! Sunt chiar puțin înnebunit de tine. Însă nu pot crede că instinctele sunt mai importante decât rațiunea, decât (îți voi repeta la infinit acest cuvânt deloc vetust) demnitatea.
În ciuda înverșunatei iubiri pe care ți-o port, n-aș accepta nici să rămâi cu mine pentru a-ți „admira“ mai apoi grimasele iscate de faptul că mi-ai fi făcut o favoare, că te-ai „sacrificat“ pentru mine. Iubirea implică doi oameni. Deci iubirea noastră e o problemă care ne privește pe amândoi, nu doar pe unul. Dacă ești o fată cu adevărat inteligentă și profundă, nu se poate (zic) să fii enervată (și obosită) de repetatele mele nuanțări. Nu vreau să fie totul clar între noi, vreau doar siguranța iubirii aparte, în care eu cred. Nu este obligatoriu, firește, să mă iubești pentru că te iubesc eu. Dacă tu nu mai simți nimic (!?), va trebui să cred că am trăit o bătaie de joc. Prima și ultima.
N-am nici un chef să merg dincolo (în bucătărie) și să mănânc singur. Când mă gândesc că tu vrei „dincolo“ și din cauza mâncării (!!), îmi vine să urlu. „Ferește-te de femeia cu inima în stomac“. Știu că sunt rânduri în care exagerez. De supărare. Citat din cronica doamnei Constanța Buzea la „Biblioteca din Nord“: „Probabil că este foarte frumoasă prietenia unui astfel de poet, dar ce chin va tria, în timp, până la sânge, numărul celor care-i rezistă fiind poate întotdeauna redus“.
Dacă în aceste zile, în care tu te simțeai bine în „other voices, other rooms“, voi scrie câteva poeme de care să nu-mi fie jenă, cu zeii sunt numai eu. Și pot privi cerul în ochi și-mi pot repeta: nu, eu nu fac decât s-o iubesc pe Prințesă, răul numai ea îl face!
Oricât m-aș amăgi, realitatea e că sunt tare amărât și tare împușcat. Și nici măcar nu știu ce mai gândești de duminică încoace. Doamne, ce-ai putut să (ne) faci! Bucuria poartă numele nostru în fiecare zi în care nu-mi spui prostii și crime. De ce nu ții la bucuria cu noi?! Sau ții?! Sau ce naiba se întâmplă?! Un om nu e o pereche de ciorapi de care te plictisești, care se uzează repede. Un iubit este un împărat. Un poet e mai mult decât un împărаt. În fiecare zi am crezut că știi aceasta. Alte lucruri trebuia să ne spunem în această primăvară. E prima primăvară cu noi doi! Oare tu chiar pui noroi în ochii ei?! Eram convins că e primăvara noastră.
Sunt de-a dreptul bulversat, n-am deloc liniște! Și îmi pare rău că trebuie să am astfel de discuții cu un om pe care-l iubesc atât de mult!
Cât meriți din sufletul meu, din poezia mea?! O prințesă nu poate reacționa ca un cizmar. Și niciun intelectual veritabil nu are dreptul să reacționeze ca un cizmar. Pentru toată viața ta, este atât de important să nu repeți acele lucruri mărunte și inadmisibile pe care părinții tăi se fac a nu vedea cât de mult îi coboară în ochii oricărui om de caracter, de calitate! Plâng pentru fiecare cuvânt rău pe care ți-l spun. Dar nu pot fi politicos acolo unde nu se impune decât cinstea – oricât de dureroase ar fi cuvintele ei.
Îți doresc să mori mâine, dacă ești un om de nimic! Îți doresc să fii mereu a bucuriei și prețuirii, dacă ești o fată de caracter.
Nu-ți doresc decât limpezime în gânduri.
Sunt tare trist că nu ești cu mine aici! Și-i detest pe toți aceia care te malformează, indiferent, cine sunt ei. Și n-am să-i iert niciodată!
Ce păcat de toate aceste întâmplări nedrepte pe care le-ai permis prea ușor!
Te sărut!
Aurel
