P. Neamț, 20 aprilie 1988
Prințeso,
Îmi permit să-ți scriu pe adresa prohibită, fără nici o intenție de a scandaliza „les sacres coeurs“. În acest aprilie care seamănă în năbădăi cu mersul politicii în China, să zicem, au venit oameni scandalizați că vine primăvara, după cum într-o vreme, baricadat de brândușe în munți, am asistat neputincios la un soi de scandal al cruzimii iscat printre vânători – pentru că nu împușcaseră suficient de spectaculos o căprioară. Mereu, mizând numai pe ceea ce nu înjosește omul, am repetat: nimic nu se poate aranja. Mai ales când iubești. Ai tăi, în dragostea-le paternă / maternă pe care ți-o poartă, vor continua să nu înțeleagă cum de ne-am „pierdut“ noi mințile. Nu e nimic de aranjat. Regret sincer, „în continuare“, că ești fata domnului Crețu! N-am încercat niciodată să concilieze acolo unde bătăile inimii văd mai clar decât oricine. Nimeni nu este vinovat. Nici măcar acest socialism în care putrezesc spiridușii. Azi a ieșit soarele, am cumpărat volumul 11 din „Opere“ – Blaga, am conspectat din Jung și am visat ierburile de la sfârșitul lui mai. Ierburile din munți. Pentru că acolo va fi întotdeauna un rai de întâlnit. Prea mulți trăiesc în continuarea unor mofturi care nici măcar nu le aparțin, după cum mult prea mulți oameni de calitate spirituală se risipesc prin raportare la tot felul de idioți, politruci și alte mături. Îți amintești după-amiaza aceea în care nu știu ce cuconet ciripea pe un gard?! Din ciripeala lor n-o să se nască vreodată nici măcar un cântec de șanț. Dacă melancolia ar fi doar apanajul neurastenicilor și puturoșilor, atunci cu siguranță că, vorba lui Cioran, „privighetorile s-ar apuca să râgâie“. Te-am visat tot într-o bibliotecă. Frumusețea ta este un efect, în continuare, al sublimării unei priviri. Cred însă, ca în toate zilele de când am devenit prieteni și cu zeii, că tu nu poți să rămâi frumoasă în afara cărților. Nu mă gândesc la linearitatea lecturii, ci la acea încrâncenare doar întru așa ceva.
Ai tăi mi se par întotdeauna admirabili când îți repetă CARTEA. Nu-i iubesc, însă, deloc atunci când mai cred că sentimentele dintre oameni pot fi aranjate, mutilate, dezbinate. Dacă exagerez, știu, o fac pentru că nu pot crede decât în ceea ce ne leagă. Spunându-ți mereu că ești liberă oricând să pleci din poveste, întrucât te respect în primul rând (vreau să spun că respect libertatea oricărui om, în mod absolut), nu te îndemnam să pleci, ci să contezi pe incapacitatea mea de a fi intolerant cu o minune. Știi ce spunea Stendhal undeva? Iată: „Les femmes sont faites pour détourner le destin des hommes“. Și mie, de ani de zile, mi s-a părut că tot ceea ce fac bărbații vizează o femeie, opiniile ei, privirile ei, dragostea ei. Am tot de vorbă cu mulți ologi, de exemplu, după accidente. O normalitate înlocuită brusc cu o anormalitate. Numai la ei, parcă, vorbele lui Stendhal nu aveau acoperire. De multe luni, din cauza ta și de dragul tău, îmi scriu cărțile neuitându-te pe tine. Ai tăi te găsesc iresponsabilă fiindcă iubești un poet, poftim, un bărbat care nu e deloc de aceeași vârstă cu tine. Un om care, vai, nu e nici medic și nu s-a raportat niciodată, cum fac băcanii și Păturicii, la mobile, argintărie și părerile impotenților spirituali. Ziceam, deci, că ai tăi te găsesc iresponsabilă (chiar dacă nu ți-a spus, știu, o gândesc!). Ar trebui, totuși, să nu le reamintești tu că „responsabilitatea este de neconceput fără libertate“ (Kundera). Pe tine te iubesc cum numai poemului i se mai întâmplă. Știu că tu știi. Pentru că nu împarți lumea în pătrățele, găști, căprării ori storcătoare. Atâtea căsnicii stupide, atâția bețivani nesuferiți, atâtea femei plângând singure în timp ce „derbedeii“ curtează snoabele din oraș! De ce-o fi deranjând curățenia marii iubiri ce ne leagă?! „Marii iubiri“, zic, dorind parcă să fii dezmoștenită. Când am fost ensemble în atâtea simfonii, când în fiecare zi o rugăciune s-a molipsit de surâsul nostru, când ne-am însănătoșit unul pe celălalt doar privindu-ne, nimeni (toți oamenii care se iubesc sunt patetici și exclusiviști!) nu poate pune pământ pe sărutul nostru. Aveam să-ți vorbesc despre un film! Îți rămăsesem dator cu o după-amiază frumoasă! Mi-e dor de vocea ta ca de o poezie frumoasă. Da, frumoasă, nu altfel! Numai proștii pot goli de conținut un asemenea cuvânt.
Un capitol din „Mesagerul“ se va numi „Creierul în care se repetă o lady“. Dacă a te iubi este o netrebnicie, poți să le-o spui și alor tăi, atunci Dumitrașcu este un netrebnic. Dar un cuvânt nu poate schimba nimic. Nu vreau deloc să fiu pe placul celor care îmi caută loc în palme ca să mă bage în cuie. Nu-mi doresc, pentru că nu pot să-mi pierd respectul pentru cei care sunt întotdeauna părinții tăi, decât ca ei să nu-și piardă respectul pentru ei înșiși. Poeții oricum țin de împărăția lui Dumnezeu și absolut deloc de uzanțele și prejudecățile socialismului. Voi continua să mă răsfăț în timp ce-ți vorbesc, așa cum răsfățul tău va continua oricum. Oamenii de peste tot își spun tot felul de lucruri, tot felul de minciuni. În orașe, mai ales, se practică o înfiorătoare prefăcătorie. Am observat că, din păcate, majoritatea orășenilor confundă această prefăcătorie cu politețea. În munți, de puști, observasem că oamenii deosebiți nu-s invidioși, că numai cei mărunți și în competiție cu propriile lor insuficiențe pot fi invidioși. Uneori știu de ce te-ai atașat așa mult de mine, de ce suntem atât de prieteni: pentru că nu aveam nimic să ne demonstrăm, pentru că nu găsești nimic „aranjat“ în viața mea de ieri și de acum, pentru că sunt de-a dreptul anacronic rămânând atât de curat. Când ești cinstit, când nu faci jocul nimănui, când nu detești nimic mai mult decât compromisul și prostia, da, riști să ajungi un „anacronic“. Ce bine mi-e în biografia mea! Îi disprețuiesc pe „vegetativi“, pe cei care dau vina pe contexte, când ar trebui să fie mereu numai și numai de partea spiritului. Auzi câte unul: „Idealul meu e să mă fac medic“ sau altceva în genul ăsta. Ce stupizenie! Dar idealul înseamnă cu totul altceva! Și el nu poate ținea decât de spirit, nu de meserie!
Dar ce fac eu, din nou?, scriindu-ți?! Teoretizez?! Îmi umplu solitudinea cu discursuri?! Poate că nu fac decât să-ți vorbesc. Nimeni nu ne înțelege mai bine. Tu știi că eu nici nu țin să fiu „înțeles“ de oricine. În socialism e preferabil să „scandalizezi“! A te alinia înseamnă a fi neatent, a nu mai avea… talent.
Aș fi vrut să te privesc la Timișoara, să „văd“ cum primești tu o victorie, indiferent de ce factură e respectiva victorie. Nu trebuie niciodată să câștigi pentru alții, pentru omagiile (vai!) pe care ți le pot aduce (mai mult sau mai puțin prefăcuți), pentru mama and tata, nici măcar pentru Dumnezeu. Să câștigi pentru tine! Un spirit adevărat nu e în „competiție“ decât cu sine însuși. O lume de fard e stupidă oricum. M-am bucurat pentru tine, pentru încrederea ce se instaurează astfel în tine. Nu vei avea niciodată personalitate ascultând sfaturi. Bunele intenții ale celor apropiați nu fac un om deosebit. Numai singur poți să fii tu însuți. De aceea, zic, ai tăi vor conștientiza că ești un om deosebit, liber și responsabil abia când nu-ți vor mai da sfaturi. Când cineva îți dă mereu sfaturi și cârje înseamnă că nu te respectă, că nu are încredere în tine, că vrea să-și impună himeric propriile vise. Fiecare este singur în calea lui. Am să te iubesc mereu foarte mult. Nu lăbărțat și frivol cum o fac stimații și aliniații pe care nici măcar catastifele cimitirelor nu-i vor reține. A trăi cu un poet e sinonim cu a trăi cu o „fărădelege“ a lui Dumnezeu, cu un miracol. Miracolele nu se repetă. Nu trebuie să mă crezi, ți-am spus-o întotdeauna. Pentru că vorbesc din punctul meu de vedere. Al tău (punctul de vedere) îți aparține, îl cauți singură. Ne întâlnim într-o armonie care pe alții îi scandalizează (sper). Nu ne-am propus să ne iubim, n-am aranjat nimic. S-a întâmplat doar să constatăm că ne știm de când lumea. Și că cerurile ne-au întâlnit într-o zi. N-o să mergem la Delfi să aflăm ce și cum. Niciun cheresmolog nu poate spune nimic. Ceea ce simțim unul pentru celălalt nu-i deloc o bolboroseală. Din august, poezia poartă și numele tău. E cel mai profund omagiu pe care-l poți aduce unei minuni, unei prințese. Spune-le ai tăi, acum când florile n-au nicio vină că răsar așa grozave, că n-am vrut deloc să-i amărâm, că nedreptate există doar în prejudecăți și neiubire, că nu ne leagă un moft ci doar o nesfârșită bucurie. Dacă nu suportă să asculte și să creadă una ca asta, înseamnă că au îmbătrânit și că niciodată n-au știut ce este Dumnezeu și ce este poezia. Ei au dreptate când îți sunt părinți, dar cum să aibă dreptate când se miră că doi oameni se iubesc mult și curat?! Eu nu cred în mod serios decât în iubire. Tu ești la fel. Poemul e tot o formă de a iubi, de a te risipi întru lume.
Poate că ți-am scris și cu sentimentul că ei vor desface această scrisoare, că nu ți-o vor da! Binecuvântați să fie, în nedreptatea cu care (poate) vor să-i lege la ochi pe nevinovați!
Să nu pleci! Și să nu mă crezi! Dar să ai încredere în tine însăți, în ceea ce simți tu. Frumusețea nu pierde niciodată în mod real. Sigur, mă gândesc la frumusețea aceea sufletească, nu la avantajul unei fizionomii.
Am să cumpăr și mâine flori și am să le dau, de dragul tău, copiilor dulci de pe stradă. Bucurie! Și să ai grijă de tine, fata mea dulce!
Te sărut!
Aurel
