P. Neamț, 19 aprilie 1988
Dulce Irina,
Mi-e tot mai rău fără tine. Vreau să te văd, pur și simplu, să stau cu tine, să știu că hoinărești cu mine, că zâmbești cu mine. Nu ți-am pus imediat scrisoarea pe care ți-am scris-o duminică, la Borca. Eram așa de hăituit și dezbinat! Drept urmare, nu ți-am scris dulce, ca în „vremurile bune“. Nu mă simt prea bine nici acum, probabil că o gripă stupidă vrea să mă pape. Nici ieri și nici azi n-am putut face aproape nimic. Din păcate, nu m-am putut ocupa nici de monografia publicitară – obligație de serviciu – la care lucrez și pe care ar fi trebuit s-o termin în aceste zile. Nu am putut citi și nu am putut scrie. Frigul și ploaia mocănească m-au paralizat. Nu mi-e deloc simplu să suport casele acestea friguroase din oraș. A propos, am refuzat și ultima casă. Era la parter. Nu știu cât va mai tot ține așa. M-am săturat până peste cap de dezordinea de la Adrian[1]! Suntem totalmente diferiți, prin raportare la curățenie și ordine. Acum, spre seară, a ieșit puțin soarele. Aș fi atât de mulțumit să te revăd mâine. M-aș însănătoși, cred. Ieri am sunat, te-am căutat. D-na Găman mi-a spus c-ai trecut pe acolo. Azi te-am căutat la Madi. Am vorbit cu ea mai mult. Mi-a spus că ai niște probleme sau ai avut, că ai o sesiune de comunicări etc. Cred că niciodată nu știu ce să spun, după ce vorbesc cu Madi. Eu vreau să te aud pe tine. Sigur, voi reveni joi la 14. Și vineri, dacă nu dau de tine joi. Trebuie să vii de 1 Mai la mine, în munți. Nu putem sta aici – pentru că nu avem un loc al nostru. Și nu vin la Iași fiindcă pentru că nu avem un loc al nostru. Ne rămâne Borca, unde a fost întotdeauna, totuși, minunat pentru amândoi. Și, să nu uităm, abia la Borca ne-am privit în mod real în ochi. N-am să uit niciodată primele zile cu tine în munți. Și la gârlă te văd, stând cu soarele și cu mine. Te găsesc atât de dulce mereu!
Madi zice că pot veni la tine acasă. Dar nu cred că aș accepta să vin. Am hotărât că nu voi mai intra în casa în care ai tăi mă gândesc atât de nefiresc și neplăcut. Poate că ai multe să-mi spui, poate că s-au întâmplat noutăți, dar, pentru mine, esențial rămâne un singur fapt: dragostea fără măsură pe care ți-o port. Va trebui să mai treacă timp ca să pot realiza dacă ți se cuvenea mereu această mare dragoste. Și spun aceasta repetând ceea ce ți-am mai spus: nu cred că tu realizezi în mod real profunzimea iubirii pe care ți-o port. Nu vreau să spun că nu ești capabilă să realizezi, ci că există un punct în care nu receptezi minunăția iubirii ce-mi cutreieră sensibilitatea. Am constatat acum: mă dereglezi în tot ceea ce fac atunci când nu te văd multă vreme. De aceea am spus și o spun: nu trebuie să continuăm o poveste care mă implică atât de tulburător, dacă nu simți la fel. Prefer oricând să rămân cu scrisul doar – sunt atât de bogat și fericit prin scris! –, însă cu plânsul unei mari iubiri.
Nu-ți pot scrie ca înainte. Nu-s profund, nu mă pot aduna, și excelez în tautologii, în tot felul de considerații enfantine, nesemnificative. Absența scrisorilor tale m-a făcut să sufăr în ultimele zile. M-am dus până jos, la cutia de scrisori, de zeci de ori! Tot felul de „figuri“ îmi scriau. Dar eu nu aștept decât cuvintele tale. Nu mi-ai scris de 20 de zile. E prea mult! Nu vreau să-mi pară rău că am iubit atât de mult o Prințesă. Vreau să cred că-ntr-adevăr ne-am întâlnit grație unei alegeri dumnezeiești.
Totuși, ce faci? De ce nu-mi scrii deloc? Sau spune-mi că te-ai măritat cu un medic și că nu mai ai timp. Pentru că nu pot face nimic serios dacă nu-mi precizezi mereu ce-i cu noi!
Nici eu nu-s sănătos. Nici tu nu ești sănătoasă. Se pot spune tot felul de lucruri nedrepte despre noi, dar cine poate spera (!) că am să te iubesc vreodată mai puțin?!
Te îmbrățișez, sincer bulversat de absența ta!
[1] Adrian Alui Gheorghe (n. 1958) – poet, editor și om politic.
