Borca, 17 aprilie ’88
Irina,
Probabil că tot ceea ce ne încurcă drumurile în ultima vreme ține de un cod al mofluzeriilor soartei. În loc să fiu la Iași, cu tine, în acest 1135 al duminicii, sunt în… cealaltă extremă, la Borca. Vineri, după 17, am stat la un video, până la ora 24. Am dormit câteva ore și m-am dus la autogară pentru a veni la Iași. Dar niciun autobuz nu pleca înspre Roman și, cu atât mai puțin, Iași. Viscol. Drumuri impracticabile. Ghinion? Dumnezeu? Sau e un preambul la pierderea răbdării de ambele părți? Numai pe Valea Muntelui se putea circula, așa că, pentru a nu mă plictisi în Piatra Neamț, am venit până acasă. Cred că am și gripă. Am tremurat tot timpul sub plapumă și probabil că numai încrederea mea că nu mă pot îmbolnăvi e benefică. Ieri m-am simțit tare rău pentru că a trebuit să dau acel bilet înapoi, că nu am putut ajunge la tine din cauza vremii și a autobuzelor suspendate. Nici nu mi-ai mai scris de peste două săptămâni, la telefon erai de fiecare dată grăbită să încheiem discuția și probabil că numai victoria ta de la Timișoara m-a bucurat. M-a bucurat pentru tine, în primul rând. Pentru că nici de acolo nu mi-ai dat niciun semn, fiind prea prinsă de… traduceri. Nu trebuie să te superi pentru că-ți scriu așa, însă nu mă simt deloc bine când oamenii pe care-i iubesc mult mă uită într-un fel sau altul. E un lucru pe care ți-l voi fi spus, de fapt, și prin septembrie ’87. Am vrut atât de mult să te văd în ultima vreme, încât nu am cum să nu fiu puțin enervat că nu am putut ajunge unul la altul. Am tot vorbit despre acea neîncredere care mereu planează parcă în povestea noastră, mi-am impus să te cred pe cuvânt – știind eu că în afara încrederii totul e apă de ploaie – și nu știu de ce se tot întâmplă câte ceva care mă încurcă și îngândurează. Am ajuns să te iubesc așa mult! Sunt profund convins că tu nu realizezi cât de mult te iubesc. Tu încă te joci (sigur, nu e nimic rău în aceasta, la urma urmei!), tu nu ai gravitate (parcă) în ceea ce spui, sunt colțuri de cuvinte care spun parcă altceva. Sau poate că nu e decât starea păcătoasă în care mă aflu uneori. Îmi este peste puteri să fiu răbdător. Dacă te-aș iubi mai puțin, știu, totul ar fi mai simplu. În altă ordine de gânduri, faptul că știi că te iubesc mult te face uneori să mă uiți. Ești o fată frumoasă și ar fi nedrept să nu ți se facă deseori curte. Vreau să spun că nu de aici pleacă „neîncrederea“ ce mă bântuie uneori. Te-ai bucurat atât de mult pentru tine, la Timișoara, încât de mine ai uitat. Sigur că exagerez, dar așa am simțit când, sunând în mod repetat la John[1], mi se spunea că n-ai dat niciun semn, că nu ai sunat. Să nu te enervezi, să nu ai sentimentul că-s cicălitor! Mi-e dor de tine, asta e! Plecarea ta mai târziu m-ar inhiba peste măsură. Pur și simplu nu mai suport să trăiesc o mare dragoste și să se sfârșească lamentabil într-o zi. De aceea ți-am spus că e mai bine să pleci acum, dacă ai chef doar de joacă. Suport și așa destul de greu mizeria națională, îmi macin mințile cu cărțile pe care le scriu, pierd deseori pentru că nu admit niciodată să fac vreun compromis – și să mai suport și o despărțire de o prințesă, ar fi prea de tot!
Când îmi spui că nu ai să pleci, că ai ales, mă bucur ca un copil, aproape mi-e rușine de cât mă bucur. Mă întreb de ce am nevoie și de fericire – pentru că nu e altceva prezența ta emoționantă în viața mea.
Constat că nu mă simt deloc bine, fizic vorbind, la ora aceasta. Sunt îmbujorat și parcă mă dor umerii. Mă voi întoarce cu autobuzul de la 16 la Piatra Neamț. Mai sunt trei ore până voi pleca. Frisoanele astea! Voi mai asculta muzică. Uitasem: l-am sunat pe Liviu A.[2] să-l sune pe Nichita[3] (pe care nu-l găsesc) și să-i spună de ce nu pot ajunge la Iași. Îți vor fi spus, sper.
Marți îmi dăduseră iar casă, într-un bloc în centru, excelent. Dar am refuzat pentru că în acel apartament locuise un individ care-și omorâse tatăl. Asta-mi trebuia: să am coșmaruri după aceea, acolo.
Sâmbătă, înainte de a pleca cu 1230 încoace, mi-s-a comunicat o altă locuință. O voi inspecta (dacă n-o fi din nou prea departe și la parter – e ap. 5) diseară sau mâine. Și o voi refuza și pe aceasta, dacă nu e-n ordine.
Ieri a fost ziua lui Ionel[4], 35 de ani. I-am cumpărat un album Rembrandt, dar încă n-a ajuns pe aici ca să i-l dau.
În „Viața Românească“ – 2 scrie Alexandru Suter[5] despre „Bibliotecă“, iar în „Astra“ – 4 – Radu Săplăcan[6]. Elogios. În „Vatra“ – 3[7] am un poem (pe care-l pierdusem cândva). De fapt, nu știu de ce-ți spun aceste lucruri, întrucât mi-ai dat cel mai des sentimentul că nu citești ce se scrie despre ceea ce scriu și că nici nu te interesează. Nu-i așa?! Sau e o altă impresie falsă de-a mea?!
Nedrept și insuportabil rămâne faptul că nu sunt la Iași acum. Și că nu te-am văzut de atâta timp, că ne încurcă tot felul de lucruri exterioare. Recunosc că sunt trist în această zi!
Te sărut cu dor!
Aurel
[1] Ionel Dumitrașcu – inginer. Fratele poetului.
[2] Liviu Antonesei (n. 1953) – scriitor, cercetător, publicist și om politic.
[3] Nichita Danilov (n. 1952) – poet, scriitor, publicist și om politic.
[4] Ionel Dumitrașcu – inginer. Fratele poetului.
[5] Alexandru Suter (n. 1950) – Filolog.
[6] Radu Săplăcan (1954 – 2002) – poet, eseist, filosof, critic literar, gazetar și profesor.
[7] Este vorba de poemul „Poemele în care nu sunt“ publicat în „Vatra“ nr. 3, 1 martie 1988, pg. 9.
