Paști, duminică 10 aprilie 1988
– Borca –
Dulce Irina,
Că e Paști! N-ai mai sunat. Nici la John[1]. Nicăieri. E duminică, deci, e 1103 și nici mielul, nici cozonacul, nimic nu are haz fără tine. Sigur că exagerez, dar mă-ntreb dacă e tocmai bine să-mi închipui atâtea zile faste cu tine și ele, aceste zile, să fie fracturate pur și simplu de absența ta. E o vreme alternantă: soare, nori, cirezi de ploaie măruntă, iar soare. Simt că nu ești în Iași, că ești în alte ținuturi. Mi-a fost și ciudă că ești o bună traducătoare și că a trebuit să mergi la Timișoara. Înțeleg necesitatea ieșirilor, inclusiv faptul că nu trebuie să te raportezi doar la mine, însă nimic nu mi se pare consistent uneori dacă lipsești tu. Nu-mi voi propune să te iubesc mai puțin, dar îmi păstrez încurcătura în care mă sechestrează absența ta. Și, firește, nu vor veni nici puștoaicele. Paia, poate, abia mâine, en passant, pentru că voi pleca. Nu puteam rămâne nici la Piatra Neamț. Sărbătorile de acest fel nu prea au rezonanță în sufletul meu – poate și pentru că, în copilăria mea eretică, nu le-am asimilat niciodată, ele trecând prin exteriorul simțurilor mele – dar prea mulți sunt agitați de ele, marcați de ele. Și n-ar însemna altceva rămânerea mea printre astfel de oameni, decât jena reciprocă. Îmi amintesc că și Goethe avea o religiozitate fără religie și probabil că și eu sunt la fel în acest sens. Ești atât de frumoasă în sufletul meu, încât mi se întâmplă să mă-ndoiesc că ești reală. Nu vreau să te sâcâi cu „neîncrederea“ mea, dar ea există. Deși te seducea ideea / dorința mea de a nu permite lucrurilor exterioare neplăcute să ne hotărască zilele, nu pari a avea puterea să nu te lași marcată de ele și-n relațiile cu mine. Nu vreau cu nici un chip să ne „rupem“ de lume prin iubirea noastră, dar nu-mi pot închipui altfel viața cu tine decât ca pe un cuib în care este întotdeauna armonie și înțelegere. Zăpăceala hormonală (cum să-i zic?) din simțurile tale de acum nu trebuie să te schimbe. În orice caz, aș vrea să nu te schimbe. O frumusețe câștigată nu înseamnă neapărat că poate fi și păstrată. Îmi pare foarte rău că nu ne-am putut vedea în ultimele zece zile! Pentru că m-a cam înnebunit absența ta în ultimele zece zile, iar convorbirile telefonice (atât de depersonalizante, din punctul meu de vedere!) mi te relevau tare străină. Trebuie să fii „solidară“ cu Madi pur și simplu, dar a-ți asuma nevoința ei este prostie curată. Și sper că nu faci așa. Probabil că exceptându-i pe cei care se dereglează din cauza performanței, ceilalți care ajung la așa ceva (exceptând, firește, și pe cei care moștenesc asemenea neguri) ajung și pentru că n-au suferit niciodată în mod real. Au picantizat suferința, poate, au superficializat-o prin iluzionări fără niciun fundament, au considerat-o „interesantă“ pentru a-și ierarhiza monden biografia, dar n-au suferit în mod real. Poate că pe mine mă enervează peste măsură inteligențele care se risipesc și se ratează prin snobilisme. Madi se raportează, de exemplu, la un medic, la mondenitatea unui medic, în timp ce acela e o secătură, poate. Apoi, de aici, un șir de tragedii (sau „fragedii“). Mama ta are mai multă dreptate decât toți filozofii din jur, totuși. Sigur, nu apreciez deloc prejudecățile dumneaei, de un soi sau altul, dar dacă eu nu-i sunt pe plac, nu înseamnă că gândul ei întru profesionalism și cultură nu merită toată stima.
Vezi, trec de la una la alta! Și e firesc. Pentru că monologhez prea mult în ultima vreme. Tu ești obosită, scrisorile mele ajung târziu și, iată, n-ai mai putut răspunde, a mai venit și acest Paști pe care l-ai invocat de atâtea ori, dar tu cine știe pe unde ești, ca să nu mai spun că florile galbene din cornul de afară ciripesc și ele parcă în ciuda mea. Cu Adrian[2], acolo, nu pot să scriu și viața începe să devină inutilă în absența poemului! Am scris, totuși, într-o seară, am scris și-n dimineața aceasta, m-am gândit insistent la „Creierul în care se repetă o lady”, am ascultat un nou disc cu Dizzy Gillespie în concert, l-am ascultat și pe Eddy Grant. Uite ce-am scris în dimineața aceasta:
ACUM, CÂND ÎNTORC FILELE CĂRȚII
– Și cum să te încui într-o ladă cu zestre
în care moliile fac inventar? Că și lacrima a ajuns
să fie stupidă că am văzut cum poetul ajunge o slugă
că strugurii putrezesc odată cu un vorbitor mincinos.
Din patru anotimpuri nu mai e de ales aproape niciunul
cu mărunțiș, poți face un mai mult decât o groapă adâncă
– or să cânte popii broaștele cântăreții de muzică rock –
Sunt și eu în căutarea unei alte vieți, sau poate numai un șal
(negru) ar fi de ajuns să o lege la ochi pe cea de acum.
Am pune repede punct. Acum vine la poartă o fetiță bolnavă
mai ies și o mângâi pe păr și îi mai spun
c-o să-i treacă de Paști – când întorc filele cărții
dau tot mai des peste prietenii morți.
Mâine, poate, am să-l arunc pe foc, o să-l refac, o să-l schimb, îl voi citi mai atent, o să-mi displacă, poate. Nu am cum să scriu fericit. Azi, cel puțin, sunt de-a dreptul nefericit. Să regret că nu mă pot abține să nu mă gândesc mult la tine?! Mi-a fost prea dor de tine în ultima vreme. Și erai prea străină, parcă, în timp ce-mi vorbeai. Știu că poți vorbi frumos, dar vreau să vorbești în primul rând curat, sincer. Ai dreptul să te enervezi, să te enervezi inclusiv pe „neîncrederea“ mea, dar și tu mi-o favorizezi. N-ar trebui să-mi fie așa dor de tine. M-ai îmbolnăvit. De aceea e mai bine să pleci acum, ziceam, decât să mă îmbolnăvești și mai rău și s-o faci mai târziu. Nu știu de ce nu suntem împreună când îmi lipsești așa de mult!! Voi veni la Iași, la sfârșitul săptămânii viitoare. Poate că nu vei mai pleca, poate că mă aștepți și tu.
E o zi în care „cu puțin noroc, poți lua un pumn de pastile“. Nu știu ce să fac (azi) cu mine. Acum trei nopți te-am visat spunându-mi foarte bucuroasă (!) că ai luat „o mențiune“ la Timișoara. Era toată zâmbet și m-am trezit cu imaginea ta în gânduri. Numai așa aș vrea să te știu cu mine – surâzătoare, fericită. Și cred cu tot sufletul că ai putea fi așa, cu mine. N-am comunicat niciodată cu o femeie așa cum simt că pot comunica, iată, cu tine! Din punctul meu de vedere, ești singura femeie pe care aș vrea s-o păstrez, cu care mi-ar plăcea să trăiesc. Dar nu știu cum sună astfel de lucruri în sufletul tău.
Sper să ne găsim în zilele următoare, prin telefon.
Te sărut dulce, așa împrăștiat cum sunt!
Aurel
P.S. – Cangeopol[3] a vorbit deschis în „Libération“. Oricum, cinste Moldovei!
P.S. 2 – Între timp, în grabă, peisajul a devenit stupid. A nins. Asta mai lipsea ca să am o zi de Paști în întregime inhibantă. E 20 și n-a trecut absolut nimeni pe la mine. Azi. M-am plimbat puțin pe drum, pentru că mă durea capul. Am revenit când a pornit vijelia cu ifose polare. Nu am avut deloc sentimentul că Hristos a înviat. Astă-noapte, mai mult pentru mama, am pus un disc cu „Madrigal“-ul interpretând „Ziua Învierii“, „Paharul Mântuirii“ de Dometian Vlahul, un „Imn kalofonic“ de Eustatie Protopsaltul. Văzusem și un film de George Cukor, cu Ingrid Bergman și Charles Boyer, „Lumina de gaz“ (cred). Săptămâna trecută văzusem, la Piatra Neamț, „O femeie singură“ – un excelent film melodramatic și hazos cu Irina Kupcenko, Elena Solovei (din filmele lui Mihalkov!) și Alexandru Zbruev – și „Câinele de pică“, acel film al lui Yves Allégret, cu Eddie Constantine, Raymond Pellegrin și Marie Versini, despre lumea din Camargue, un film pe care-l văzusem și acum 20 de ani și din care nu mai rețineam decât chipul Mariei Versini și cavalcada taurilor prin orezării. La toate filmele acestea visez că ești alături, că te ghemuiești lângă mine, că ne bucurăm împreună.
Doamne, în ce hal te doresc! Poate că nici n-ar trebui să-ți spun așa ceva!
Te sărut,
A.
[1] Ionel Dumitrașcu – Inginer. Fratele poetului.
[2] Adrian Alui Gheorghe (n. 1958) – poet, editor și om politic.
[3] Liviu Cangeopol (n. 1954) – scriitor și jurnalist disident român. Din 1989 a emigrat în Statele Unite ale Americii.
