30 martie 1988
– P. Neamț –
Irina,
Deseori, într-un muzeu nu se întâmplă nimic. Sau, ca să nu instaurez „vegetarea“ într-un „spațiu de cercetare“, nu se vede ce se-ntâmplă. Îmi continuu inconsistențele. Laud aducerea mea aici, mai bine zis prezența mea aici. Dar nu mi s-a dă ceva clar să fac. Probabil că nici ei nu știu ce să facă în acest sens. Un lucru e sigur: pierd cu nonșalanță foarte mult timp. Acest timp pierdut mă indispune. La Borca, nu pierdeam timpul. Eram amărât, abia îmi mai suportam singurătatea, dar nu-mi pierdeam timpul. Pentru că aveam o casă în care mă puteam aduna cu tot sufletul meu, o casă în care puteam munci. Mă încurcă tare mult provizoratul în care trăiesc. Sigur, nu mă așteptam la ceva mai bun pentru început, dar parcă voiam să se rezolve mai repede problema aceasta. Azi mi-au dat din nou locuință. Într-un bloc turn, chiar în centru, la magazinul „Unic“. Dar am refuzat din nou. Pentru că e un bloc fără gaz metan. Și cu baia strâmtă (fără cadă). Cum să accept așa ceva?! Unii s-au mirat, dar nu vreau, totuși, să trăiesc oricum. M-am săturat de acest „oricum“ de mulți ani. Nu avem voie să trăim „oricum“. Ieri, când ai pus receptorul în furcă, am simțit din nou cât de singur mă lași, cât de mult îmi lipsești, cât de nedrept este ceea ce ne împiedică să fim tot timpul pe-aproape! Mi-a părut rău că, prea prinși de noi, n-am vorbit și cu Madi, că nu i-am spus ceva, că nu i-am mângâiat urechile puțin. O să-ți iubesc toate prietenele pe care tu le iubești mult. Cu decență, fără a te scandaliza. O problemă care nu se pune. Ieri, însă, erai mai străină. Știu că te pot înțelege oricum și știu că nici n-aș putea fi altfel. Eu și cu Dumnezeu știm că nu te va iubi nimeni mai mult decât mine. Ai ocazia (ce cuvânt!) să trăiești o mare iubire sau să ratezi o mare iubire. O viață spălăcită cu mine nu există. Am vorbit în repetate rânduri în acest sens. Și m-am întrebat când anume ne temem de ceea ce am pierde unul prin celălalt. Voi simți și-n anii ce urmează, probabil, cât nu vom fi împreună, riscul unei glisări din poveste. M-am întrebat dacă am acest sentiment fiindcă n-aș avea încredere în forța și durabilitatea iubirii pe care ți-o port. Am constatat, nu ca să-mi fac mie pe plac, am singurul lucru: că Aurel nu va glisa, că toată noblețea lui te învăluie și apară. Bun, și dacă noblețea aceasta ți-i poate fi egală într-o zi?! Obosești uneori. Se vede. Toți obosim din când în când. Te rugasem să faci întotdeauna eforturi să nu aduci în viața noastră, cu nici un chip, poncifele zilei, exterioritățile penibile. Nu le aduci. Și te binecuvântez. Numai ceea ce te macină dinspre ai tăi mă înspăimântă uneori. Dacă le semeni în lucrurile rele, va fi penibil. Pentru că nu suport egoismul, micimile caricaturizante, ifosele mic-burgheze, vidul. Trăiești în entuziasm, jubilația – de diverse nuanțe – te stăpânește și te face absolut dulce. Și cei din jur se simt foarte bine în zâmbetul tău. Dar absența entuziasmului te-ar putea face și amară, acră?! Am ajuns să te iubesc atât de mult, încât ai darul de a mă și înspăimânta. Poate că spun prea mult, poate că nu chiar mă înspăimânți, dar știu că eventualitatea unor consecințe profund distructive îmi macină uneori gândurile. M-am apropiat de Dumnezeu și prin tine. Venirea ta mi s-a părut ca o înviere. Mai trăiesc în mirare, voi continua să trăiesc. Poate că numai prin poem, încet-încet, voi putea spune ce mult ai ajuns să însemni pentru mine. Emoția cu care mă gândesc la tine, mă înlăcrimează. Îți repet uneori aceleași lucruri, îmi repet iubirea pe care ți-o port și știu că nu e destul. Aștept să am un loc al meu pentru a-ți scrie din nou scrisori cu adevărat profunde. N-am voie să fiu banal cu tine. Atracția ce ne adună depășește, cel puțin în ceea ce mă privește, obișnuitul unei relații femeie-bărbat. Uneori uit că ai trup, că ești atât de frumoasă îmbrăcată doar cu cerceii. Tu chiar ești un Poem.
Poți fi omagiată în fel și chip, te vor flata întotdeauna uimirile din jur, dar poetul va vorbi întotdeauna cu totul altfel despre tine! Eu nu știu ce e poetul pentru tine, în general. Nu mi-ai vorbit de aceasta. Magia căruia cer se zăpăcește în tine?! Unii bărbați care te-au văzut cu mine n-au vrut să aibă opinii, privind doar un copil. Alții au zis că ești cea mai dulce femeie pe care au văzut-o cu mine. Unii au zis că nu ai fi chiar așa de dulce, făcând precizări sterpe, indiferente, întrebându-mă de alte „muze“ care umblau în niște vremuri cu mine. Un judecător celebru de aici m-a întrebat ieri pe stradă: „Știi de când te iubesc eu mult pe tine!?“ Nu știam. „De acum zece ani, dintr-o toamnă, seara, când te sărutai la capătul străzii, la colțul acela, cu o fată blondă. Erați nemaipomenit de frumoși?“ „Hm! Nu-mi amintesc. Dar chiar așa făceam acum zece ani?! Mă sărutam pe stradă ca să mă vadă judecătorii siderali?!“ Și i-am mai spus: „Cred că era Irina. Irina de acum“. Da. Umblai prin clasa a IV-a, poate erai în Franța… Și eu, se spune, mă sărutam cu tine pe o stradă din acest oraș. În femeia pe care o iubești aduni tot ceea ce nu ai iubit în alte femei, tot ceea ce ai vrut să iubești și nu întâlneai.
Nu vreau să fii o icoană, chiar dacă în toate serile am apucături de enoriaș: înfometat de tine, privesc pozele în care ești. Vreau să fii un om viu, cu care să-mi împart zilele. Orice servicii am avea, ele sunt pustii. Oaza nu poți fi decât tu (adunată cu mine). Am început să mă văd prea fericit cu tine, m-am obișnuit cu această bucurie. Mă poți ucide, plecând. Ai fi mai rea decât un derbedeu. De aceea te-am tot rugat să te gândești bine, să nu mă amăgești, să nu te amăgești. Mi-ai spus c-ai ales și mărturisirea aceasta m-a făcut nespus de fericit. Ești singura femeie de care am nevoie cu tot sufletul meu. Ce înțelegi tu dintr-o astfel de mărturisire?! Trece ea simplă și leneșă prin tine, ți se pare obișnuită?! Consider că este foarte important dacă înțelegi la modul superior ce se-ntâmplă cu noi, ce nebunie ne leagă. Câte nu spun poeții! De câte garduri nu se îndrăgostesc ei! Și totuși întâlnirea noastră ține de irepetabil. Îmi spune și Dumnezeu că numai cu mine tu poți să rămâi o minune. Altfel, știu, ai să te frivolizezi, ai să te-ngrași, ai să fii un obiect într-o casă de om, o pernă, o imagine de scos la sindrofii, o anonimă în care mucezesc niște cărți poștale. Doamne, câte avem de făcut! Cu sufletele noastre. O singură problemă nu trebuie să ne despartă: banii. Este atât de stupid că depindem de așa ceva în multe situații, dar e și mai stupid să prozaizăm o mare iubire raportând-o la așa ceva. Sunt convins că nici aceasta nu va fi o problemă, că o vom duce foarte bine. Nu suport nici eu sărăcia și trebuie să cred că voi avea destule cărți de scris încât să fim boieri. Tu mă poți ajuta să le scriu, rămânând cu mine. Dacă nu pleci acum, orice plecare mai târziu nu m-ar scoate din minți. Sunt incapabil să fac nefericit un om și nu știu dacă aș reacționa cuminte. Ura (oare!?) mea te-ar ucide. E mai bine să pleci acum, dacă nu crezi cu tot sufletul în noi, dacă simți uneori că nu mă iubești fără întoarcere. Este dramul de „realism“ pe care ți-l cer acum. Nu-mi va fi bine, dacă pleci, nici acum, firește, dar probabil că aș supraviețui cu vreun fel despărțirii. Mai târziu, însă, va fi inimaginabil pentru amândoi. Cum te iubesc eu pe tine, nu se iubește decât o singură dată într-o viață de om. În toate aceste luni de când îmbrățișarea ta mi se pare cel mai grozav dar pe care mi-l putea face viața alături de poezie, m-am gândit în tot felul la noi. Și în nicio zi nu a fost urât. Te găsesc adorabilă și tremur pur și simplu de emoție când mă gândesc mult la tine. Voi regreta mereu că ești fata soților Crețu, chiar dacă nu are importanță. Nu pari a le semăna și îmi vine să mă rog să nu le semeni. Sau poate că tot ceea ce spun și-i vizează pleacă din ostilitatea cu care mă gratulează, neștiind ei că un poet rămâne oricum deasupra micimilor și prejudecăților celor liniari.
Nu întâmplător, poeții supraviețuiesc inclusiv morții.
Ce foame de tine pot să am, Prințeso! Uneori mi-e groază că am să mor înfometat de tine, nepotolit. Ce pedeapsă ar fi! Când moare un poet, mor o grămadă de oameni.
Și scrisorile mele. De ce nu ajung!? Uite, am în față recipisele unor scrisori recomandate puse la poștă pe 18 și 20 (sau 22) martie. Puțin după aceea, am pus și una simplă. Pe cea de pe 18 am scris la expeditor „A. Dumitrașcu“, în timp ce pe cea de pe 20 (sau 22) e numele tău. Voi semna cu numele meu, de acum, pentru că mai trimit scrisori recomandate și-n alte direcții și oficiantele acelea și pot uita curios (fiind același scris!)
Am mai cumpărat discuri străine (un Eddy Grant, de exemplu, unul cu jazz) și o să mai iau. Pentru noi. Duminică, profund dezamăgit de cabotinismul lui Romulus Vulpescu, m-am dus la un video. Am văzut trei filme – „Nightstick“ – cu teroriști, „Top Gun“ – cu superaviatori americani și „Escape from Sorbibor“ – film de război excepțional, cu o Joanna Pacula de neuitat (800 de evrei evadând dintr-un lagăr fascist, de la Sorbibor – Polonia; caz consemnat de istorie!) – și aproape două ore de muzică (de la Elton John, „Queen“ și M. Jackson, la Nick Kershaw și Lionel Richie). Voi repeta astfel de vizionări. Am revăzut „Moromeții“, … ca să nu zică ai tăi că n-ai fost la film.
Aseară l-am sunat în două rânduri pe domnul Solomon, dar n-a răspuns nimeni. Între 19 și 2030 l-am căutat. Azi, însă, făcând un plan al zilelor ce vin, directorul mi-a spus că sâmbătă trebuie să merg într-o acțiune pe la Girov etc., după 13. Mi-ar ajunge timpul, poate, să plec cu 18 spre Borca. Deci renunțăm la întâlnirea de duminică. Nu pot să-i spun că nu merg, acum. Așa de mult voiam să vin! Aproape că am sentimentul că, dacă nu vin duminică la Iași, ai să mă uiți. Celălalt diavol din mine, însă, îmi spune că nu mă poți iubi atât de puțin încât să pleci. Am să te mai caut cu telefoane. Și eu sunt fericit când știu aud vocea. Ești otrava mea regală! De Paști, dacă tu ești în Ardeal, voi merge acasă. Nu răspund pentru ce vei face la Cluj. Sunt în anul în care voi avea vârsta lui Iisus. Dumnezeu vede tot. Se întâmplă să văd și eu. Paștile trebuia să ne adune pe amândoi. Nu salut deloc programarea în acele zile, tocmai la Timișoara, a acelui concurs. Eu sunt insensibil, în general, la sărbătorile religioase, dar, de când te cunosc, ele au altă reverberație în sufletul meu. Crezi că voi mânca (acolo) cu plăcere miel, fără tine!?
Voi veni la Iași sigur în prima sâmbătă de după Paști. Dacă știam că nu poți veni de Paști, aș fi venit în sâmbăta trecută să te văd. Mi-e foarte dor.
O doamnă de la muzeu, specialistă în numismatică, azi, nu credea cu nici un chip că aș avea 32 de ani. E convinsă că am 25-26! Dar chipul meu e trist fără tine.
În „Convorbiri literare“ – 3 (în care Liviu Antonesei și Adrian[1] au poezii!), Mihail Iordache[2] (!?) scrie despre „Bibliotecă“ în acele „Pagini bucovinene“ („Starea poetului tânăr“).
Adorm numai cu tine.
Salutări lui Madi! Și să fie cuminte! Și eu sunt prietenul ei. Îi sărut ochii!
Te sărut mult, cu nebunia tuturor zilelor în care nu te pot atinge!
Aurel
P.S. – N-am nicio stimă pentru trenurile care te duc în Ardeal!
[1] Adrian Alui Gheorghe (n. 1958) – poet, editor și om politic.
[2] Mihail Iordache (1937 – 1996) – profesor. Critic și istoric literar.
