P. Neamț, 21 martie 1988
Dulce Prințesă,
Sunt singur, la muzeu, orașul pâlpâie afară și mie îmi stau în gând stele care au numai numele tău. Am fost acasă ieri și sâmbătă. Mama suportă foarte greu plecarea mea. Jung spune că nu ne iubim decât mamele în mod real. Sau cam așa ceva. Probabil că legătura cu primordiile nu se face decât printr-o mamă. E punctul în care înțeleg o dată în plus „expansivitatea“ simțului tău matern. Mă duc la Borca numai pentru mama. O iubesc mult, în felul meu, dar cred că mi-e și milă de ea. Lucrurile nu s-au întâmplat simplu, cum ar fi dorit, poate, cu copiii ei. Și, iată, nici John[1] și nici eu nu putem sta cu ea la bătrânețe. Pentru că și-a dorit să nu fie o bătrână singură. O fată, spune ea, nu ar fi plecat. Nu-mi face reproșuri, firește, se bucură că am plecat, dar vin serile și atunci nu există decât „des larmes et des saints“. Voi continua să mă-ntorc acolo, pentru a o găsi, pentru a nu fi mereu singură. Ce bine-ar fi dacă ar avea telefon! Aș suna-o mereu și lucrurile s-ar petrece altfel. E un lucru la care am să mă gândesc și cu John. Deci, ziceam, numai mama mă întoarce acolo. Orașul mă hăpăie și mi-e bine așa. Nu aș zice că fac lucruri consistente, dar prezența mea aici, pur și simplu, îmi face bine. Când eram în munți, îmi lipsea inclusiv femeia, simțeam această absență. Aici (și mă bucur!) femeile nu-mi spun nimic și în fiecare zi te aștept doar pe tine. Ce legat mă simt de tine, ce emoționat sunt în fiecare seară când adorm gândindu-mă la tine! Ca un adolescent sunt! Tu, cutreierându-mă, zăbovești în tot ceea ce simt eu minunat pentru o femeie. Eu, care n-am simțul proprietății, simt totuși un gust dulce-dulce al unui soi de proprietate: aceea care vizează intimitatea. Da, să fim proprietarii propriei noastre intimități. Tu și cu mine. Nu poți fi decât o femeie fericită fugind la mine. Știi, acum vreo două ore m-am întâlnit cu domnul Nicolae Crețu[2] (!) în fața hotelului „Ceahlăul“. Eram cu Daniel Corbu[3] și un inspector + doi profesori ne acostaseră încântați de vedere. Și a apărut și domnul Crețu. Guraliv, „principal“. Mirat de vederea mea, o mirare sociabilă. Vorbe, era grăbit, a aflat astfel că sunt la Muzeul de Istorie, aprecia că am scăpat de „acolo“ etc. Ne-am strâns mâinile cordial, după ce mi-a explicat ce-l adusese la P. Neamț. Pleca la 15. Cred că acum e ora 15. Vezi?! Că tot nu mă vedeam cu dumnealui la Iași…
Am revenit la muzeu pentru că mi-e dor de tine. O răcoare plăcută, văratică și foamea de tine. Mă uit la pozele cu tine și tac. Și joc șah, ca să-mi geometrizez… răbdarea. Când vii? Aștept să mă mut în casa cu tine. Îmi dau lacrimile de gând frumos. Îmi închipui cum stăm noi doi acolo, singuri, în îmbrățișare, în dezmăț, poetic. Te găsesc adorabilă în fiecare zi. Și ce foame, vai ce foame mi s-a făcut de tine! Vino la ronțăit! În ronțăitoarea noastră.
Un film de Krzysztof Zanussi, superb, „Anul soarelui liniștit“; o să mă simt întotdeauna bine în sălile de cinematograf cu o poveste și cu tine!
Vin la muzeu la 8. Citesc mult. „Eu nu vreau să trăiesc, eu vreau să citesc“. Cu tine în gând, în simțuri. Mai plec. După ziare. La prânz – la masă. De obicei mai întârzii. Drumuri pe la ziar, pe la Centrul de librării. Și cititul, din nou. La 1630 ar trebui să plec. Dar plec mai devreme, de obicei. Încă sunt în perioada de familiarizare. Fericirea aceea, care se leagă în doi, nu poate fi, în cazul meu, decât cu tine. Sunt profund convins de acest lucru. Te aștept mereu. Tu umpli tot ceea ce era trist și rău în viața mea. Nu-mi dai altă identitate, dar mi-o accentuezi. Sunt o grămadă de imperii pe care țin să ți le dăruiesc. Le și meriți. Viața ta cu mine n-are cum să aibă boabe negre. Întâlnirea noastră, esențială, nu spune, în primul rând, decât un lucru (foarte important, e drept): că într-o viață de om, astfel de întâlniri nu se mai repetă. Nici pentru tine și nici pentru mine. Sunt atâtea nopți nebune care ne așteaptă, atâtea zile în care ai să tot surâzi dulce și minunată! Amețeala aceasta în care îți tot mărturisesc iubirea nu are frâu. Și din cauza dorului de tine nu mai am nici fluență în mărturisiri. Știu că ne vom vedea cât de curând. Și după ce mă mut în casa cu noi, am să vin sistematic să te văd. Ce boală mai ești și tu! Nu-mi mai trece.
M-aș plimba cu tine prin oraș. Acum. E cald, totuși. Meteorologii spun tot felul de prostii. Aici e cald (încă). O să cumpăr și balansoar, ca să te legeni când mai obosesc. Voi aduce pick-up-ul, o parte din cărți. Și o să cumpăr cam tot ce-mi trebuie pentru început. Dar să văd cum stau aceia cu curățenia, pentru că în mod obișnuit nu se grăbesc. Cred că am să trec azi pe acolo, să văd ce se-ntâmplă, urmând ca mâine sau poimâine să-i spun primarului care e situația. Mă vor ajuta prietenii să mă instalez. Sper să te primesc într-o casă nouă care să-ți placă. Vom face pe parcurs modificările ce se cuvin, vom face totul în așa fel încât să ne adunăm întotdeauna bucuroși și zăpăciți de iubire.
Am să închei. Mi se spune că e timpul să plec. Da. O să umblu prin oraș, o să mă duc până la casa noastră, o să-i dau un telefon lui John să se ducă până la mama și cred că-i voi face o vizită lui Bogdan. Adrian[4] vine mâine-dimineață. E la Tg. Neamț.
Aștept vești, din nou! Am să-ți scriu mai des. Să nu fii supărată că au fost niște zile în care am tăcut prea mult. Te sărut mult, cu dragoste, cu toată dragostea mea!
Al tău,
Aurel
[1] Ionel Dumitrașcu – inginer. Fratele poetului.
[2] Nicolae Crețu (1941 – 1922) – Filolog, critic, istoric literar, publicist, profesor universitar. Tatăl Irinei.
[3] Daniel Corbu (n. 1956) – poet și eseist.
[4] Adrian Alui Gheorghe (n. 1958) – poet, editor și om politic.
