P. Neamț, 17 martie 1988
Dulceață ce ești,
Nu fi supărată pe mine c-am tăcut! Mi-e rușine de mine, pur și simplu. Hai, mă ierți?! M-a tot vânturat orașul, am făcut tot felul de drumuri, am plimbat tot felul de hârtii, m-am încurcat cu Adrian[1] în tot felul de „suarele“ șahistice, guraliviste, incomodându-ne reciproc, iar la muzeu n-am putut să-ți scriu – deși e cald, mi-e bine și încă sunt lăsat în pace. Dar nu-s singur în biroul acela, colega de acolo fumează și mereu mă tot întrerupe din lecturi (toate femeile căsătorite vor să-și povestească inteligența?!), mai sunt și alți colegi care trec cu vase preistorice, cu monede, cu hârtii.
Am tot vrut să-ți vorbesc, să stau de vorbă cu tine, să-ți repet că mă bucur nespus că sunt aici, că umblu pe străzi și aproape lăcrimez de bucurie că nu mai sunt în gropile acelea de la Borca. Pur și simplu nici nu-mi amintesc școala, copiii, ba am ajuns să nu mai am nici nostalgia camerei mele. Despărțirea de acel spațiu este definitivă. Poate că mai târziu vor reveni unele nostalgii, dar acum nu le am și nici nu le-aș mai putea lua în seamă. Stai să-ți spun și pe pagina aceasta: te iubesc!
Continuu aici: te iubesc tare mult. Mă gândesc la tine cu o emoție nefirească aproape, adorm ca-n adolescența, cu gândul la o Prințesă, imaginea ta mă purifică și liniștește. Cutreieri toată ființa mea și tare mă mai bucuri!
Mi-au dat casă. În G4, exact lângă blocul lui… Madi! Dar a intrat (intrase) acolo un fotbalist. Primarul orașului m-a chemat azi din nou la el, pentru a-și cere scuze etc., și mi-a dat tot apartamentul 36, dar în… G5. Deci tot acolo. Cum au evacuat de acolo un rău-platnic și cum, mi s-a spus, acela a lăsat mizerie acolo, am spus că nu primesc casa decât curată, deratizată etc.! Și așa o voi primi, a zis, în câteva zile! Acolo vom sta. Va fi casa noastră dintâi. Abia aștept să vii, să ne putem încălzi unul de celălalt, singuri și bucuroși. O să iau ce ne trebuie și voi ține cont de gusturile noastre. Vreau foarte mult să te simți bine cu Dumitrașcu și cu mine. Bucuria ta mi se pare foarte importantă, ca de obicei. Mă uit în fiecare seară la pozele cu tine, mă pisicesc și eu. Dacă ești dulce! Reacționez firesc.
E trecut de ora 22. Am fost și am jucat tenis cu Adrian. Mai înainte, pentru că un prozator venise aici să citească o carte a lui Cioran (pe care nu o împrumut), am citit pe ultima carte a lui Paler. Am găsit-o pe masă, la Borca, duminică. Mi-o trimisese dumnealui. Luni am fost la un film minunat al lui Andrei Mihalkov – Koncealovski – „Un cuib de nobili“ (după Turgheniev). Aș fi vrut să-l văd cu tine! Ce imagine!
A venit și scrisoarea ta. Dar o să-ți scriu „la ea“ când a să am o clipă de singurătate. Uite, Adrian scrie de partea cealaltă a mesei! E și radioul deschis. Unul preferă Rahmaninov. Îl recunosc: e „Concertul nr. 2 pentru pian și orchestră“. Dacă voi pleca mâine la (nu mâine, ci sâmbătă!) Borca, o să-ți scriu de acolo, din nou. Dar am ținut să-ți vorbesc cât de cât. Am tăcut prea mult. Inadmisibil de mult. Și tu nu meriți deloc „indiferența“ mea. Știi? Te iubesc! Am să ți-o tot spun. Să nu te plictisești! Nu merită să te plictisești. Vreau să rămânem unul cu celălalt. À jamais. Știi? Te iubesc cu tot sufletul meu! Aș vrea să fii fericită că știi aceasta. Și aș fi tare fericit să mă iubești și tu la fel.
Încă o dată, nu fi supărată că nu-ți pot scrie mai mult acum, că sunt încurcat și incomodat de provizoratul vieții de acum. Nu putea fi altfel, știi bine. Prea pe neașteptate s-au precipitat toate. Și-ncă un lucru: îmi place tot ceea ce citesc acum la muzeu. Mă inițiez. Citesc tot felul de cărți de muzeologie generală, tot felul de publicații de-ale lor. Dar e o schimbare care-mi face bine.
Mi-e foarte dor de tine! Am să mai sun, să te aud puțin, puțin, ca să nu turbez de dorul tău. Mi-amintesc cum traversai strada cu păpușa sub braț! Doamne, ce dulce erai! Și ce nebună în sâmbăta aceea în care voiam să te pap!
Ai fost bună în campania de traduceri?!
În „Tribuna“ – 9 / din 3 martie 1988, toată „pagina” de cronică literară mi-e dedicată. O cronică tare elogioasă a lui Victor Felea. E a treia cronică la „Biblioteca“ mea care apare în revista clujeană. Deh, la prima n-au scris deloc! Te iubesc! Mult. Știe și Dumnezeu! Voi reveni, bobocul meu minunat!
Te sărut mult, cu tot ce este iubire și nebunie în mine!
Al tău,
Aurel
[1] Adrian Alui Gheorghe – poet, editor și om politic.
