21 februarie 1988
Dulce Irina,
Cât o să tot pleci și cât o să tot rămân așa!? Întotdeauna e la fel: după câteva zile de la plecarea ta, nu mai am cartușe nici ca să mă sinucid. Mereu și mereu absența ta îmi va măcina mințile, după cum, probabil, prezența ta nu mă va lăsa fără întrebări. Un loc pentru noi doi! Numai al nostru. Abia atunci, cred, vom ști mai bine cât de important și profund este să ne întoarcem, să fim împreună. Este evident că ultima ta venire în munți n-a fost exemplară. De fapt, mă gândeam, între un bărbat și o femeie nu există exemplaritate, ci doar schimbări bruște de direcție. Aș fi vrut, însă, tare mult să sesizezi că tot ceea ce ne incomodează aici în munți nu ține de noi înșine, ci de rânduirea lucrurilor așa cum au făcut-o alții. Când am spus, cu luni în urmă, că nu putem fi noi înșine decât dacă vom ști să nu transferăm în dragostea noastră neplăcerile din exterior, anticipam exact ceea ce te-a deranjat acum. E bine că ai văzut mai bine. Nu poate exista exemplaritate. Exaltarea noastră afectivă se va lovi mereu de astfel de nonconcordanțe – dar ele nu sunt iscate de noi. Ai, fără să vrei, probabil, un talent grozav în a-mi da sentimentul că poți renunța, că mici inconveniente te pot ofusca împotriva dragostei ce ne leagă. Spunându-ți că nu ai rezista într-un deșert, pentru că nu ești o luptătoare, o făceam gândindu-mă la aceste mici distorsiuni. Tot timpul îmi este profund evident un lucru: te iubesc mult, fără întoarcere, cum nu-mi vine să cred că mai poți fi iubită. Ne este foarte greu să stăm așa departe unul de altul, dar pur și simplu trebuie să mai avem răbdare. Atât timp cât aceste depărtări mă predispun la scris, voi suporta și absența ta. Dar tu? Poate că tot „muncile“ spirituale îți vor face puternică și răbdătoare. Nu frustrată, însă. Îmi doresc să nuanțezi în mod real, să realizezi poezia vieții ce ne leagă. Îmi ești foarte dragă și aș fi tare fericit să rămâi într-adevăr cu mine. Dar totul se va duce dracului dacă-ți vei face calcule, planuri, dacă te vei gândi, vai!, că un poet nu-ți poate oferi ce ți-ar oferi (să zicem) un medic. Simpla supoziție a unor astfel de dihotomizări m-ar jigni. Nu sunt decât ceea ce sunt și nu vreau să-mi pun măști, nu vreau să fiu altceva. Foarte mulți își pot mâzgăli sufletul crezând că astfel se înfrumusețează. Eu nu pot face așa ceva. Foarte mulți se înconjoară de tot felul de obiecte și cred că așa sunt mai fericiți. Eu unul nu cred. Sigur, există și ceva paradoxal în mentalitatea mea. De exemplu, n-am fost niciodată fascinat de cer, de stele, având o catastrofală conștiință a faptului că nu voi putea părăsi pământul într-o viață de om. În același timp, însă, trăiesc în exteriorul oricărui pragmatism, detestând aproape toate obiectele, cu excepția (în primul rând) a cărților. În momentul în care ai sta să faci un clasament sau măcar un inventar al dificultăților pe care le-ai „practica“ rămânând cu mine, ai renunța cu siguranță. Ar trebui, poate, deseori, să fii mai voluntară. Mi-ai spus în repetate rânduri că ai ales, că m-ai ales pe mine și că aceasta ai visat mereu: să trăiești cu un om ca mine. Sunt afirmații grave, care implică – și, luându-mă după ele, mi-e groază de gândul că ai putea să renegi tot ce mi-ai spus și tot ce spui. E un punct în care potențialitatea despărțirii mă doare (deși e prea puțin spus) nu atât în faptul că ai renunța la mine, ci că ai renunța la tot ceea ce mi-ai spus cu mâna pe inimă (parcă). Pentru că ai renunța la viața ta de acum. Și când nu știi de unde vii, nu faci decât să trăiești fals în continuare. Un prezent care s-ar înălța pe capetele decapitate ale altora nu ar putea fi decât un prezent infect, detestabil, putred.
Voi renunța, firește, să mai vorbim despre eventualitatea plecării tale din poveste. Pentru că eu aș fi ridicol continuând așa, în timp ce tu (dacă mă iubești) te-ai îngrozi și depărta aproape fără să vrei.
Când iubești, se spune și se crede, ești în stare și să minți acel om, numai ca să-i faci plăcere. Un hedonism devastator oripilează cu delicatețe sinceritatea etc. Să înțelegi, totuși, că dacă din vârsta ta este firesc să și minți numai ca să mă bucuri, din vârsta mea nu e posibil. Pentru că am văzut mai multe? Pentru că am trăit mai multe? Nu știu, poate că e vorba doar de un echilibru la care ajungi trecând prin timp. Vreau să crezi că este foarte important ceea ce fac, că nu e orice. Numai astfel n-ai pica în păcatul de a-mi vorbi ca unui bărbat oarecare. Pentru că tocirea unor concordanțe și exaltări te poate îndepărta. Arta, tot ceea ce ne leagă spiritual, însă, ne vor lega profund întotdeauna.
Când mi-e foame de tine, repet, nu mi-e bine deloc. Este mereu evident că-mi lipsești, că doresc să te revăd. Sunt și zile în care nu am simțit nevoia să te văd, în care am mult de scris și de citit, ba chiar și de a rămâne absolut singur, numai cu gândurile mele. Acum, din nou, am simțit că prezența ta nu mă deranjează, că aș putea să-mi scriu cărțile la fel de bine având o minune ca tine în preajmă. Fără zăpăceala-mi poetică, n-aș fi așa cum sunt.
Luni, după plecarea ta, am plecat și eu, la prânz. Am luat discul acela cu „La Paris“ și unul cu Ceaikovski. În mașină am citit din Michel Déon[1], dar, revenit aici, constat, cartea nu mă prinde deloc, o citesc greu, fără plăcere, și poate că nici n-am s-o mai termin. N-am citit mare lucru în această săptămână, însă am scris mult. Nu știu și cât de profund. Voi relua multe pagini. Voi merge oricum la București, chiar dacă nu voi pune la punct acel manuscris. Absența unei mașini de scris mă încurcă mereu. Sunt zile în care pur și simplu nu am niciun chef să mă duc până la școală (după-amiază) doar ca să bat la mașină. Și nici nu-s mulțumit de cum arată cartea acum. Aș putea să duc un manuscris oricum, ca să nu-l citească editorii și să se inspire (se practică, te asigur!) până ar putea să apară, dar nu știu ce să fac. O să văd eu. Trebuie să scot neapărat o carte grozavă. Nu-s infatuat. Pur și simplu nu vreau să trăiesc oricum prin cărțile mele (pe lumea aceasta). Dar știu că și tu vrei să scrii numai cărți grozave. Am recitit „Biblioteca…“[2] și mi-a plăcut din nou foarte mult. Uneori, când cuvintele nu mă ascultă, simt un fel de invidie pentru acele zile în care am scris multe din textele din „Bibliotecă“. Unele sunt scrise cu har, pur și simplu. Mai mulți dintre cei care mi-au comentat cărțile au pronunțat acest cuvânt – har – referindu-se la unele poeme. Numai Dumnezeu știe ce se-ntâmplă uneori de pot scrie atât de bine unele texte!? Dar câtă muncă până să strălucească un poem! Talentul, totuși, este esențial. Oricât ai munci, fără talent mult nu iese mare lucru.
Îți pot spune exact în ce zi ajung la Iași: voi veni pe 4 martie, vineri, cu autobuzul care pleacă la 645 din P. Neamț. Deci în jurul orei 10 sunt în Iași, dacă merge bine. În caz că se-ntâmplă ceva și nu pot ajunge atunci, voi suna joi, după-amiază, la doamna Găman (deci pe 3 martie). Voi rămâne în Iași vineri și sâmbătă, dar duminică la prânz (cel târziu) trebuie să plec spre București.
Azi e duminică. O să treacă Radu[3] pe aici. Voi vorbi – cu marea! Poate că vor merge. Vedem noi. Eu vreau tot mai mult să plec de aici. Nu numai din cauza ta. Simt, însă, că mă adun tot mai greu și depresivitatea în care mă complac îmi poate face numai rău. Dacă nu se va găsi nicio soluție la Piatra Neamț, voi pleca la București – chiar dacă luni în șir nu voi avea serviciu și nici bani prea mulți. Pur și simplu nu comunic cu oamenii de aici, iar minutele în care totuși vorbesc cu ei îmi dau sentimentul că vorbim limbi total diferite. Uneori, acasă, sunt mai tehui și deprimat decât se poate mărturisi. Singura prezență care îmi face bine și care realmente mă înseninează e Paia. Dacă n-ar fi nici ea, aș înnebuni. Sigur, e un copil, dar a citit mult, e sensibilă și spirituală și vorbele cu ea nu-s mute. Din vară, însă, va trebui oricum să plece de aici. O toamnă în care nici ea n-ar mai fi aici este de neconceput. A avut practică în săptămâna trecută. Am învoit-o de joi, de la maistru. Era așa bucuroasă! Ieri a venit până la școală, ca să-mi mai spună „mulțumesc“! Azi oricum nu va veni pe aici.
Mă gândesc uneori cât de mărunte sunt uneori unele lucruri care-mi fac bine, care mă înseninează. Paia este minunată pentru simplul motiv că există. Ar trebui să nu uit niciodată s-o binecuvântez pentru anii aceștia de singurătate.
Poate că la ora aceasta mai scrii la lucrarea aceea. Să-ți iasă! Și dacă-ți iese, să mi-o dai și mie s-o citesc!
Mulțumesc pentru „Girl“! Da, ce fain!
De la episodul cu șoarecele (probabil), TV-ul nu mai are imagine. Ce bucurie pe el! Viața fără telejurnal! Titlu de poem, de carte. Dar, singur sau cu musafiri, nu uit niciodată să pun „Honey“. Și chiar „Good morning, honey“, cu Diana Ross.
Ca un făcut, după plecarea ta a nins din nou! Ce să însemne acest joc al ninsorii cu noi?! Poate că vrea să ne cunoaștem mai bine!
Te sărut dulce-dulce, cu dragostea mea întreagă!
Al tău,
Aurel
P.S. – Am primit ambele scrisori.
[1] Michel Déon (1919 – 2016) – romancier.
[2] „Biblioteca din Nord“ – al doilea volum de poeme al lui Aurel Dumitrașcu.
[3] Radu Florescu – poet.
