1 februarie 1988
Dulce Irina,
Probabil că aceasta e ultima scrisoare pe care ți-o scriu și pe care o primești înainte de a veni în munți. Mi-e așa dor de tine încât aproape că nu pot suporta gândul vreunei alte alternative. Venirea ta în munți devine un ritual căruia mă-nchin și eu. E ca și cum ai muta Mecca aici. Pentru amândoi. Când îmi fulgeri simțurile și gândurile cu imaginea ta, realizez de fiecare dată că aproape nimic nu mai contează în afară de tine. Toate celelalte prezențe se estompează brusc și singura claritate poartă numele tău. Câte petreceri ne vor ocoli? Câte petreceri vom aduna în zilele în care vom fi împreună? A-mi visa viața pe pământ (cu P mare, deci Pământ!) a devenit ceva sinonim cu a fi cu tine. Când nu-mi doresc nimic, când sunt un pustiu, este posibil ca nici de tine să nu mai știu. M-am gândit în mod repetat la ceea ce simt eu pentru tine, la ceea ce se-ntâmplă cu noi. Mi-am dat seama că de fapt nu mă îndoiesc de tine, că te cred pur și simplu, că am încredere în tine, că nu simplific o poveste atât de frumoasă și profundă în nuanțele ei aducând-o la platitudini obișnuite. Absența ta în sufletul meu se întâmplă numai atunci când nu mai știu unde sunt, când nu mă pot aduna. Și deși, firește, îmi caut un mal, în acele momente trăiesc absența ta nerealizând-o. Probabil că nu mi-e teamă că ai să pleci din poveste, ci doar (uneori) că n-ai putea suporta (!) să înțelegi condiția mea cu adevărat. Dacă măcar o secundă mizezi pe gândul că acolo unde sunt neînduplecat, de dragul tău, voi deveni altfel, că mă voi „schimba“, te înșeli. Nu e vorba de rigiditate, de încăpățânare sau orgoliu, ci de un refuz organic de a substitui în vreun fel rostul meu de poet, scrisul. Incomoditatea mea pleacă de fapt numai de aici: nu accept să „neglijez“ poemul pentru absolut nimic altceva. Sunt incapabil să mă schimb și nicio bucurie omenească nu mă prinde mai mult decât poemul. Suport orice, orice despărțire, numai despărțirea de poem este irealizabilă. Știi, dragostea cu tine mi se pare deosebit de importantă, o doresc zi și noapte pentru tot restul vieții, dar nu-s deloc, se pare, un „animal social“: mi-e groază de convenții, de familialisme, de tot ceea ce se face în numele unei morale a convențiilor prestabilite. O furie „antisocială“ va rămâne mereu în mine. Mă interesează în cel mai profund grad viața, bucuria, gândurile și mulțumirea fetei pe care o iubesc. Nu admit în sufletul meu ca o ființă pe care o iubesc enorm să sufere din cauza mea, să se simtă frustrată din cauza mea, ba chiar ascunzându-mi una ca asta. În același timp, repet, sunt incapabil să mă schimbe în funcție de anumite convenții. Nenumărate femei, oricât de drag le-aș fi, îmi dau seama, n-ar opta pentru o viață cu mine, ci doar poate, pentru aventuri cu mine. Ele ar ști, cu simțul lor deseori impecabil, că-și complică existența oarecum, că vor suferi uneori mult din cauza suferințelor „poetului“. Sau nu vor suferi. Dacă tu mă alegi, fiind evident o fată inteligentă și așa mai departe, ești un caz, ești un om cu totul deosebit, cel puțin din punctul meu de vedere. Firește, omagiul meu este infinit prin raportare la tine. Este tare frumos și de-a dreptul irepetabil în minunăție ceea ce trăim noi doi acum. Întindem coarda, se vede bine, dar ne place la nebunie, la amândoi, s-o întindem. Trăim o emoție devastatoare și niciun epitet nu este exagerat când încercăm să precizăm lexical zăpăceala domnească în care umblăm de câteva luni. Când nu ne aude nimeni, separat, cred că ne și întrebăm: „Oare chiar e real, oare nu e un vis, oare sunt atât de norocos de fapt încât să trăiesc o poveste atât de profundă?“ Da, bolnav de irinită! Pentru că tu ești o boală. Și bolile au și ele numele lor. Cred că ești plăcută și frumoasă pentru orice bărbat, mai cred că se face ușor din tine o pasiune, indiferent că unii îți văd trupul sau (mai ales, zic eu) dulceața aparte a chipului tău, însă rămâne în mine un soi de tupeu al receptării în ceea ce te privește: am mereu sentimentul că tocmai din cauza farmecului tău, nu există vreun alt bărbat care să te recepteze mai profund și frumos decât mine, care să te iubească mai curat, mai dezinteresat, mai definitiv. Sau poate că există, dar n-ai să-l mai întâlnești! Fiind prin cine știe ce altă republică. Dar spun o prostie aici, totuși. Nu, numai un român ar putea percepe în mod profund dulceața ta, după cum oricât farmec ar avea alte idiomuri, limba primă își va impune mereu frumusețea mai tulburător. Sunt prea multe sentimente pe care nu le poți exterioriza decât prin prima limbă. În unele zile, nu există bucățică (iată, un cuvânt de înfometat!) din trupul tău pe care să nu o doresc. Dacă spun un lucru deșănțat, te rog să-ți ponegrești… trupul! Dar am mereu nevoie de chipul tău. Mi-e suficient să te privesc pentru a fi fericit peste măsură. Nu te laud, nu fac decât să-mi recunosc pierzania.
Știi, a nins grozav. Toți munții sunt de zahăr. Și brazii, să-i vezi, sunt tot de zahăr. O atmosferă grozavă. Am început să iubesc iarna prin tine. Pentru că doresc s-o vezi așa cum e acum aici. Nu-i cald. E chiar foarte frig de dimineață. Mă dor și ochii de strălucirea zăpezii. Să te îmbraci bine, să nu-ți fie frig pe drum! Aici o să am eu grijă de tine. Nu trebuie să te îndoiești nicio clipă în acest sens…
Revin la ultima ta scrisoare. Ai tăi sunt de-a dreptul nesănătoși prin halul în care-ți tot amână viața, trăirea ei. Este inadmisibil să-i asculți, pentru că o asemenea tandrețe e de fapt un fel de infern. Pentru cine or fi vrând ei să te păstrezi? Ce-o fi în mințile lor?! Probabil că există prejudecăți dintre cele mai infantile la tare mulți oameni cu pretenții. Îmi pare rău, în continuare, că ai tăi se manifestă atât de mărunt și țărănește. Treaba lor, în fond! Dar mi-e ciudă pe toți cei care îți întunecă uneori chipul, indiferent cine sunt ei.
Încântătoare „relatarea“ ta în marginea filmului cu tâmplarul din Nazaret! Știu chipul acelui actor, am văzut reclame prin reviste. Da, se poate vorbi de claritatea privirii Paiei și a acelui actor[1].
N-ar trebui să mai discutăm despre copii. Să lăsăm acest gând pentru mai târziu! Nu sper să-ți treacă, ți-am mai spus că țin la toate dorințele tale, că țin să te înțeleg și mulțumesc în tot felul, dar sunt incapabil acum, în acești ani, să-mi închipui viața în… trei. Vezi bine că abia m-am „obișnuit“ cu prezența ta în viața mea. A mă închipui în jurul unui landou (de exemplu), prin parc, mi se pare de-a dreptul hazos, ca să nu spun și mai rău. Sunt lucruri pe care nu le pot accepta acum și nici nu am timp să accept asemenea imagini acum. Emoția pe care tu, ca femeie, o simți când Luiza, de exemplu, te „strânge de gât“ cu „mânuțele“, pe mine mă lasă rece. Mă gândesc că, de fapt, mie-mi plac copiii numai de la 3 ani înainte. În același timp, găsesc seducător gândul unei femei de a avea copii cu un poet. Un copil, pe mine, nu știu în ce măsură m-ar putea lega mai mult de o femeie, dar îmi închipui că este altfel pentru o femeie.
Irina, niciodată să nu te temi că ai putea trăi cu mine ceea ce trăiesc ai tăi! „Anormalitatea“ mea exclude cu totul o asemenea posibilitate. Nu-mi fac, însă, iluzii că n-ai trăi fel mai târziu, cu un alt bărbat. Mai știu (nu mă întreba de unde știu!) că pe orice alt bărbat ești în stare să-l „înșeli“ și că eu îți par o excepție cu care n-ai admite și alte „mutări“. Nu vreau să fiu răutăcios, dar orice femeie fermecătoare, tocmai pentru că are conștiința farmecului ei (și că, deci, nu poate fi un „om pierdut“ niciodată!), cu puțin efort, poate „înșela“ pe oricine. Refuz să mă gândesc cum te-aș… da pe apă când aș simți că am devenit o veste veche!
Te iubesc atât de mult! Prefer să încetăm acum totul, decât să-mi amintesc vreodată că nu meritai timpul meu.
Da, Rilke, oricând! Te sărut! Îmi place tot ce-mi spui întotdeauna. Dacă toți bărbații ar simți atât de profund cum simt eu gândindu-mă la tine, femeile ar înnebuni numai de fericire. Ai să suferi cu mine, cu siguranță, într-un sens: n-am să te prea las în pace, am să te iubesc mereu cu tot sufletul și cu tot ce am eu frumos.
Nu, voi merge la București după ce vii tu aici, sau în martie! Pentru că n-am pus la punct manuscrisul. Voi veni și prin Iași, după diploma acea păcătoasă. Acum ascult muzică grecească. Dar zăpezile nu se vor topi până vii tu. Doamne, cum te mai aștept! Te sărut! Te sărut! Te sărut! Te sărut! Vino! Vino mai repede!
Sper c-ai luat examenele cu bine! Ți-am ținut pumnii! Te sărut dulce-dulce!
Al tău, mereu,
Aurel
*
– O să bem le zic pisicilor din oraș
o să bem o să facem scandal n-am să mai scriu
nicio carte. În sfârșit în sfârșit se bucură ele în sfârșit
ți-a venit și ție mintea la cap.
Aurel
*
– Dă-mi o telegramă, să te aștept! Să nu vii cu autobuzul de 18, pentru a evita riscul vreunei rămâneri pe drum, noaptea!
Aurel
[1] Se referă la actorul Yorgo Voyagis, interpretul lui Iosif din Arimathea în filmul regizat de Franco Zeffirelli.
