27-29 ianuarie 1988
Dulce Irina,
A nins fabulos. Am vrut să fii azi aici. Să vezi. Sunt incapabil să-ți spun cum e. Și nu știu nici dacă o să țină până vii tu. În toate orele din urmă m-am gândit la textele mele. Ce ore dureroase, când vrei să scrii și cuvintele nu te ascultă! Mă doare și capul. Te aleg pe tine, să-ți scriu, pentru a-mi reveni?! N-o să-mi revin nici așa, până nu vii în munți. Și ieri și azi mi-ai lipsit cumplit. Te-am visat. Chez toi.
Întrerupsesem. M-am plimbat prin omăt. Am mai citit din „Căderea în lume“ a lui Constantin Țoiu. Și am primit și o nouă scrisoare de la tine, cea datată „23 ianuarie“. Mi-ai „povestit“ așa frumos filmul cu Iisus! M-ai liniștit, m-ai limpezit. Și gândul că vii din nou în munți, în curând, bucurându-mă atât de mult, atât de profund! Să invoci nevoia de a te da cu sania, de a vedea omăt etc., de a te odihni așa, când îi convingi pe ai tăi că trebuie să pleci! Ai să fii mereu Renașterea mea! Aș vrea să pui punct, în sufletul tău, oricăror îndoieli în ceea ce privește dragostea pe care ți-o port. N-are limite această dragoste, ești tot ce putea fi mai dulce și frumos ca femeie în zilele mele. În visul acela eram acasă la tine. Noi doi. Papa-ul tău dormea. În altă cameră. Și maman-ul. În alta. Eram singuri. Deranjați de gândul că ei s-ar trezi. Pentru că nu voiam să dăm ochii cu ei. Așteptam un telefon, ca să plecăm.
Nu-mi plac visele povestite, probabil că și uit detaliile (îți continuu la două zile după ce am început scrisoarea, pentru că au intervenit mici evenimente care m-au distras!), dar mi se pare normal să-ți relatez visele cu tine, pentru că, în general, eu nu visez sau, mai bine zis, nu rețin ce visez. Nu mai am de mult coșmaruri, probabil că și din cauza unei detașări interioare la care am ajuns. Oricum, trebuie să mă feresc de o prea mare sensibilizare „naturistă“, ca să zic așa. Trebuie să rămân în încrucișările de gânduri și obsesii (estetice), să prind tot ceea ce-mi învolburează mințile ideatic vorbind, să scriu, să scriu, să scriu. Nu mă voi putea dezbăra de un anume eticism din textele mele, pentru că a fi moral (mai ales acum) este ceva ce ține la mine de elementaritatea respirației, de necesitate.
Mi-e bine cu tine cum nu mi-e cu nimeni. Foamea de tine va dăinui. Vom trăi așa cum ne e dat să trăim, dar aș vrea să ai tot timpul siguranța, în sufletul tău, că n-am să te urâțesc niciodată, că n-am să te jignesc niciodată, că îți sunt profund apropiat, că te înțeleg oricum și că mă leagă de tine nespus de multă frumusețe. Probabil că amândoi avem nevoie de „ajutorul“ celuilalt, simțim că ne completăm admirabil. Tu îmi mărturisești, existând, că absolutul există doar pentru că această planetă e locuită de oameni, în timp ce eu îți mărturisesc, existând, că pământul există fiindcă îl fac minunat doar cei care trăiesc în spirit. S-ar putea spune și mai profund. Ești o nesfârșită dulceață, mereu! Am zile în care sunt de-a dreptul bolnav de dorul tău, bolnav ca un nebun. În zilele în care nu-s bolnav așa de tine, raportez totuși absolut întreaga mea siguranță la tine. Se întâmplă să-mi fie dor și de alte femei, de trupul vreuneia pe care doar am privit-o, însă acestea sunt simple fulgere ale solitudinii mele. Când voi fi cu tine, nu voi mai fi distras în acest sens. Și trebuie să crezi că nu va fi altfel. Nu, sunt convins că în principiu nu mă îndoiesc de tine și că în general, nu mă îndoiesc deloc de tine. Poate că îmi mai trece prin gând că ai să pleci din poveste doar atunci când sunt descumpănit de ceva, când îmi merge rău, când poemul nu mă ascultă și umblu tehui prin casă și pe afară, când sunt prea, prea singur. Dinspre bun-simț vorbind, acum suntem într-un punct în care plecarea vreunuia ni se pare inadmisibilă; probabil că tu ai fi o nerușinată și o ipocrită ieșită din comun, dacă ai pleca, iar eu, dacă aș pleca, n-aș fi decât ultima lepădătură de pe lume, un ordinar. Aproape mereu știu că nu mai putem pleca și că nici nu vrem să mai plecăm din miracolul care ne-a adunat. Ceea ce trăiesc cu tine întrece în frumusețe orice am mai trăit cu vreo fată. Simt mereu că dragostea ta este singura pe care o mai am de trăit cu adevărat pe lume.
Numai scriitorul din mine, idiotul deci, imoralul deci, neiertătorul deci, se mai uită și în alte părți, examinează, notează, pitrocește sintagmatic și alte „creaturi“.
Poate că uneori îți par de neînțeles, poate că multe din spusele mele te pun și pe gânduri. Ai de-a face cu sinceritatea unui scriitor, însă nu te îndoi nici o clipă de buna-mea-credință! Trebuie să crezi pur și simplu că te ador (pur și simplu), că țin la tine cu tot ce am eu frumos și aparte, că am nevoie de tine ca de viață. Dragostea mea de tine este atât de mare, încât nu pot admite că m-ar putea rata ca scriitor. Când îți vorbesc cu un soi de exaltare, să știi că mi-e prea dor de tine, că nu mă mai pot controla în această nevoie de tine. Te caut peste tot. Și nu te găsesc. Sigur că ochii mei se duc din instinct (instinctul poetic, domnișoară!) spre frumusețea altora, dar nu am nevoie de acele decoruri. Nevoie am numai de tine. Ziua și noaptea, e drept! Poate că vom fi fericiți (sau nebuni) cu adevărat abia când vom sta undeva numai singuri. Uneori îmi pare rău că de buna-noastră-dispoziție trebuie să se ocupe mama, de exemplu. Aș vrea cel mai des să ne încurcăm singuri, să ne descurcăm singuri, să lenevim singuri, să nu depindem de nimeni. Ea e sătulă de mine și știu că și de alții. Nici nu-i de mirare. Și oamenii bolnavi sunt triști și incomozi. Sigur, nu vreau să spun că trebuie părăsiți, neglijați, spun doar că o bucurie ca a noastră are nevoie de o independență deplină. Ne iubim prea mult și acesta e primul semn că ne vom rezolva singuri toate problemele. Este o întâlnire absolut miraculoasă, fericită, și acest lucru este de domeniul evidenței. O să rezistăm, ai dreptate! Dar această rezistență ne va îndepărta profund de toți cei care ne împiedică, într-un fel sau altul, acum, să ne vedem liniștiți. Eu unul simt mereu că, deși nu le port niciun gând rău alor tăi, n-am să-i iubesc niciodată pentru ostilitatea lor de acum. Nu-s deloc conciliant cu cei care se amestecă (firesc sau nu) în sufletul meu, în sentimentele mele cele mai profunde. Sunt și lucruri pe care nu le suport sub niciun chip. Ce vină putem noi să avem pentru că ne iubim atât de mult și curat! Suntem atât de curați și cinstiți în ceea ce facem în fața lui Dumnezeu! Cum să accept și alți Dumnezei?!
Ai dreptate când spui că ți-ai închipuit întotdeauna că nu există fericire decât în dragoste. Și în creație, aș adăuga eu. De fapt, acest cuvânt de care abuzăm cu o bucurie nereținută, „fericire“, nu spune deloc ce vrem și ce simțim noi. Eu cred că altceva ne înnebunește iremediabil: sentimentul unei comuniuni profunde, cum n-am mai trăit cu alții respectiv altele. Simțim noi acea comuniune superioară, peste care, știm și din cărți, nu dai decât o singură dată în viață. Tu ești mai norocoasă: m-ai întâlnit mai repede, la 20 de ani; eu sunt mai puțin norocos: te-am întâlnit la aproape 32 de ani – însă tu mă faci să recuperez în profunzime și împlinire, ceea ce n-am avut ani în șir.
Se pare că zăpada se va topi (spun meteorologii), în Ardeal plouă. Dar dacă vii tu, e oricum grozav! Da, să stăm o săptămână numai noi doi, să dea peste noi diavolul și noi să-i ținem hangul.
Sigur că o să te iau la școală, deși n-ai să mă vezi predând, orele pe care le fac acum (la sală, în condițiile care sunt) fiind oarecare, cu copii masculinizați, cu pisici derutate, cu mulți prostuți.
Da, e foarte frumoasă poezia aceea a lui Dan Laurențiu! Și eu cred că, împreună, orice deșert se va metamorfoza, că tot ceea ce ne va întuneca din exterior vom limpezi între noi, privindu-ne doar. Vreau să o ducem și bine, însă, detest sărăcia și tot ce ține de ea. Lipsurile pe care le mai suport acum se datoresc, cred, provizoratul în care trăiesc (mereu cu gândul plecării, deci dezinteresat de a fixa aici ceva, de a „înnoi“ ceva etc.) și bătrâneții mamei, căreia nu-i pot cere să-mi pregătească mai știu eu ce, să aranjeze mai știu eu cum, să se adapteze la o altă mentalitate. Ea are farmec așa cum e, dar bătrâneța și boala inhibă totul uneori, inclusiv pe mine. Te recunoști paralizat, incapabil de a schimba ceva. Totuși suficient de plin de bun-simț pentru a nu răni tristețea unui om bătrân. Mă cert uneori cu ea și totul e doar o evidentă nepotrivire de mentalități. Nu, nu plec nicăieri! Te aștept pe tine! Voi pleca la București mai târziu.
Am început să citesc „Oblomov“. După ce-am terminat cartea lui Țoiu. Orele de engleză le-am neglijat în ultimele zile. În schimb, m-am războit în mod repetat cu multe manuscrise. Și niciunul nu-mi iese cum vreau. Am nevoie de tine! Vino! Vino!
Sper c-ai trecut cu bine de gramatica aceea! Sunt cu tine. Mereu, iubită dulce!
Un admirabil interviu în seara aceasta! E vineri, 29 ianuarie, deci!
POEM
– O să bem le zic pisicilor din oraș,
o să bem o să facem scandal n-am să mai scriu
nicio carte. În sfârșit se bucură ele în sfârșit
ți-a venit și ție mintea la cap.
Te sărut cu dragoste, Prințesa mea!
Al tău, mereu,
Aurel
