12 ianuarie 1988
Dulcea mea minune,
E rău fără tine! Chiar dacă-ți face plăcere ce-ți spun, asta-i: e rău fără tine! În câteva luni, iată, mințile mele s-au mutat în pavilionul tău și n-ar mai vrea să plece. Am mare nevoie de zile în care să fiu profund singur și să nu mă (s-a stins lumina, aici!) întrebe nimeni nimic, însă toate simțurile mele trăiesc acum de dragul tău. Nu te plictisi! Mă pui deseori în imposibilitatea de a ști ce să mai spun. Pentru că ești în fiecare moment în care te rememorez o adevărată minune. Firesc este să mă las în voia vrăjii tale, să mă bucur de ea, să nu mă mai îndoiesc de nimic, să fiu și eu fericit. Poate că așa și fac, cel mai des. Însă nu-mi ajung clipele în care te invoc. Mi-e mai dor de tine, se pare, decât îmi dau seama. Ai început să ții de toate raportările mele și așa ceva nu mi s-a mai întâmplat. Știu perfect: nu-mi va fi mai simplu cu tine, pentru că dincolo de „poezia“ poveștii noastre se întind atâtea câmpuri de chiori, atâtea inadvertențe din exterior care se vor lua și de noi. Când ești singur, am sentimentul, absolut totul e mai simplu. Îmi închipui, însă, că putem fi amândoi grozavi, grozavi în povestea noastră, că ne putem înțelege profund, mereu, nedeturnându-ne. Pentru că e foarte important și acest ultim lucru. Nu trebuie niciodată să spui vreun moft, poeziei!
Vreau să fii mereu un răsfăț dulce, fii sigură că ți-l voi întreține, că voi fi atent cu aceasta, dar să nu uiți că „la început a fost… poezia“. Tu ai venit după aceea și oricât de mult te simt la fel de importantă în viața mea, există un punct de la care, îmi dau seama, aș putea trăi și-n absența ta, însă niciodată în absența poemului.
E drept, iată, a spun tot mai des, ești singura fată pe care o pot lua cu mine, pe care o iubesc din tot sufletul, care mi-e dragă peste orice așteptări, de care mă atașez tot mai periculos și ireversibil! Nu vreau să mă îndoiesc de tine, mi-e ciudă că mai am îndoieli, dar cine-mi poate garanta, totuși, că nu se va-ntâmpla ceva într-o zi și să ai să pleci? Probabil că nimic nu mă face să sângerez mai mult decât gândul că ai putea să pleci.
Pun atât de mult suflet în povestea cu tine, în dragostea pe care ți-o port, încât plecarea ta n-aș recepta-o decât ca pe o bătaie de joc. Pentru că nu ai părăsi un bărbat doar, ci mult mai mult, infinit mai mult.
Să nu spui că n-am văzut moartea împreună, la câțiva pași de noi! Era acolo. Am văzut-o amândoi. Și am găsit-o stupidă și inadmisibilă. Și nu vom ști bine cât de profund ne-a legat faptul c-am văzut-o împreună. Trebuia să fiu cu tine, ca s-o văd, după ce aproape că nu mai știam ce chip are. Am fost tot timpul bolnav după aceea, indiferent ce-am făcut, și am simțit că te iubesc fără întoarcere, pentru totdeauna. Mai la începutul poveștii, îmi spuneam că nu trebuie să-ți fac „declarații“, că firescul unei povești stă în insolitul ei, în miracolul ei, că nu e nimic de patetizat. Dar poți sta liniștit, coerent, „așezat“, când nu poți adormi de dorul unei minuni?! Nu poți. Așa că: înțelege excesele mele (oricum curate)!
De când am venit, am continuat să citesc și să traduc, am întors toate manuscrisele, am dormit puțin și am vrut să muncesc, să trag de mine, să nu stau deloc. Sunt obosit. Dar știu că mâine o voi lua de la capăt. E bine că nu ne vedem uneori, dar e și foarte rău. După orele în care mă dor mințile de scris, de cât rescriu, de cât mă gândesc la textele neînduplecate încă, aș vrea să te privesc și aș vrea să te țin în brațe. (A revenit lumina! Se joacă, brother-ii!). Mai zilele din urmă, am primit de la domnul Adrian Marino o fotografie (drept felicitare) excepțională. Numai fotografia ta rămâne deasupra felicitării de la domnul Marino. E o fotografie în sepia, perfectă. Se văd mai multe cărți vechi, legate, uriașe, cu „catarame“ din acelea metalice (precum cărțile bisericești), în diferite poziții. În fața lor: două pergamente. O călimară de cristal între pergamente. Alături de călimară un capac metalic cu motive în relief. O pană este cufundată în călimară. Și peste pergamente, trei trandafiri, unul roșu și doi roz. Excepțională imagine! O privesc încântat de mai multe ori pe zi.
Azi am primit și două vederi din Franța (via Nürnberg). Una cu Paris by night, iar cealaltă (alb-negru) reprezintă Eiffel-ul. Dar este o imagine distorsionată („distorsion optique“) a turnului, care este curbat foarte interesant. Aș vrea să privești și tu aceste imagini. Vreau să împart totul cu tine, absolut totul. Mă bucur așa de mult când te revăd, când ești cu mine, când te pot privi! Niciunul din cuvintele pe care ți le scriu, fii bine, nu mi te aduce aici. Mă uitam după tine, acum, când ne-am despărțit. Mergeai încet, ca o boboacă, parcă nedumerită. Poate că-ți părea rău că am plecat iar, poate că te-ntrebai cât ai putea, totuși, continua așa. M-am gândit așa de mult la tine, în mașină, încât nici nu știu când am ajuns la Piatra Neamț. M-am dus la Radu[1]. Luase bilete la un film cu Clint Eastwood și ne-am dus la cinematograf. „Dirty Harry“. „Inspectorul Harry“, traduseseră ai noștri. Mi-a plăcut să mă uit la „Poarta de Vest a Americii“, San Francisco-ul!
Îmi plac filmele, întotdeauna. Chiar și filmele proaste, pentru că în orice film dau peste cel puțin o imagine pe care nu o pot uita.
Apoi a venit sâmbăta. Mi-am luat Cehov („Opere“, 2), Gracián („Criticonul“), un „Cel mai iubit…“, câteva seturi cu reproduceri de artă. Și Kant, desigur. „Prolegomene“. Și „Cartea blocadei“ (Leningradul, știi!). Panici, de la anticariat, i-am luat un „cânt“ de Manuel Scorza. Și la 1230, fără a mai pierde autobuzul, am plecat spre Borca. Ploua. Aici. Acasă, pe masă, o singură scrisoare. De la tine. Ce reconfortant! Te-am citit și îmi venea să mă dau cu capul de niște pereți că nu ești aici. Uneori te doresc cu furie, nu știu cum! Să te văd măcar! Nu să facem dragoste neapărat, ci să te strâng în brațe, să te simt blândă și caldă lângă mine. Să te mângâi, să mă uit la tine ca la o poartă nouă.
Vreau să scriu o carte excepțională! Trebuie s-o scriu. Trebuie s-o pot scrie. Mă gândesc tot timpul la ea. Mi-e dor de ea. Nu-mi va fi prea ușor. Voi rescrie de zeci de ori, voi căuta poemul, îl voi aștepta. Ajută-mă s-o pot scrie! Rămâi de partea mea! Nu mă încurci, zău așa! Mă adun cu tine ca și cum m-aș aduna cu Dumnezeu. Dumnezeul meu, probabil. Dragostea cu tine nu vreau să mă „înmoaie“. Este foarte important să rămân „încrâncenat“, să nu las poemul în voia întâmplării. Nu e prea bine spus, dar simt că tu poți înțelege profund tot ce se întâmplă cu mine. Prin tine, pentru prima dată de când am conștiința individualității mele, mi se pare importantă și fericirea cu o femeie. Pentru că abia prin tine, constatat, nu e doar femeia, e mult mai mult, e viața pur și simplu. Cu celelalte mereu eram de altă parte a drumului.
Ți-aș tot spune că te iubesc. Pentru că absența ta mă face și oarecum disperat. Așa de mult îmi lipsești uneori, încât nu știu ce-o să ne mai facem! Nu caut soluții, te doresc doar, ca un nebun! Ești și rămâi tot ce am eu mai frumos și important alături de poezie. Trebuie să stăm mai mult împreună, trebuie neapărat să stăm mai mult.
Citesc „Războiul sfârșitului lumii“ de Mario Vargas Llosa. Cele 680 de pagini ale cărții îmi pot tămădui orele acestor zile în care nu-s în apele mele. Mereu, după ce mă despart de tine, rămân neliniștit, te caut, te doresc, îmi lipsești. Nu, nimeni, absolut nimeni nu te poate înlocui. Pentru că nimeni nu e ca tine în sufletul meu.
Am recitit scrisoarea ta! E atât de dulce, te reprezintă atât de curat! Am citit-o de mai multe ori, evident. Un sedativ. Și eu sunt tare fericit când îmi scrii, când ești măcar așa cu mine. Acum sunt puțin inhibat; poate de obsesia cărții pe care trebuie s-o scriu, pe care o doresc minunată, deși va fi tot o carte tristă, cu un om singur și supărat; dar și pentru că-mi lipsești. S-a făcut rece aici (a nins puțin, totuși!) și seara îți simt lipsa mai mult decât în alte nopți. La școală mă duc fără emoții, deși sunt destui copii care mă așteaptă și mă iubesc. Fetele, în special. Cred că modul meu de a mă purta cu ele, felul cum le vorbesc le fac să-mi poarte un gând așa frumos. Din nefericire, cele mai multe dintre ele își vor pierde în câțiva ani sensibilitatea și delicatețea, devenind verigi anoste ale unor obișnuințe degradante. Paia, desigur, a trecut pe la mine, încărcată de cărți, fișe, almanahuri, reviste. A ascultat muzică și nu a stat până la 16. Pentru că a venit… înainte de prânz. O să mă bucur așa de mult pentru ea dacă va reuși. Trebuie să reușească. E cea mai grozavă cititoare de aici din munți. Merită să fie o învingătoare.
Mâine și poimâine am de bătut la mașină. E tot mai important să-mi găsesc o mașină de scris. Pierd prea mult timp ducându-mă să bat la școală, după-amiază. Mai am de trimis lui Calistrat Costin[2], la „Ateneu“, pentru almanah, dialogul Godard – Le Clézio și fragmentele din „Papa Hemingway“ – „De ce a vrut să moară Hemingway“. Mă ocup și de interviul cu Char. Pentru că e un interviu rar. Marele poet a acordat foarte rar așa ceva. Am citit mult și dintr-o carte-interviu a lui Bernard Clavel – „Écrit sur la neige“. Și păreri politice ale lui Valéry.
Ideea ta cu împodobirea, la anu’, a unui brad chiar în pădure, mi se pare de o poezie deosebită. O să avem și-n casă brad, dar vom merge în pădure să împodobim și acolo un brad. O să-l lăsăm așa, acolo, peste noapte, și-l vom revedea a doua zi, cât vom putea, cât nu vor fura cerbii globurile. Ce dulceață poți fi, Irina! Minunate și nenumărate drăcii ne așteaptă. O, de-am trăi!
Am să-ți mai scriu. Sunt inhibat, acum, constatat. Dar sunt cu tine tot timpul. Din când în când mângâi cerceii tăi și ochii mi se umplu cu o lacrimă.
Citește, învață, fii liniștită! Sunt cu tine. Mereu. Și te chem mereu. Mereu. Mereu.
Te sărut și eu mult, mult, mult! Am să scriu și „Prințesa“.
Al tău, forever,
Aurel
P.S. – Nu uita de „Dialog“! Întreab-o pe Irina Tudose!
A.
[1] Radu Florescu – poet.
[2] Calistrat Costin (1942 – 2021) scriitor, traducător, redactor, asistent universitar, bibliograf, membru al Uniunii Scriitorilor din România, președinte al Filialei Bacău a Uniunii Scriitorilor din România. Pe numele său real Costinel Costin.
