19 ianuarie 1988
Dulce Irina,
Mi-amintesc că în anumiți ani, deși corespondența mea era întotdeauna vastă, îmi propuneam să fiu laconic în epistole, îi „somam“ în acest sens pe prietenii mei corespondenți – pentru a mă putea dedica, să zicem, studiului pentru anumite examene, pentru a nu mai fi distras deloc de la o carte pe care o scriam. Constatam însă că nu puteam fi laconic, că nu puteam înfrâna prea mult, că nu puteam să-mi sechestrez gândurile și sentimentele și nici măcar nu le puteam manevra sincopat. Îmi semeni. Deși ai examene, deși ai mult de citit, continui să-mi scrii. Ești o dulceață continuă. Mărturisesc că nu găsesc nimic nefiresc în… neabținerea ta. Sunt convins că noi am fi fost fericiți de fiecare scrisoare pe care ne-am fi scris-o, chiar și dacă n-am fi fost așa de îndrăgostiți. Se întâmplă cu noi un dulce miracol și merită să-l păstrăm cu orice preț. Sintagmele exaltante cu care ne însoțim, desfrâul dulce la care ne dedăm mereu și-n scrisori nu spun decât că suntem excluși balamalelor, că ne-am ieșit din țâțâni și că ne e bine așa. Nu mai putem fi riguroși și exacți, pentru că nu vrem să aliniem nimic, pentru că nu mai putem accepta plictiseala. Mă descopăr promițându-mi să fiu cu ochii legați în preajma altor frumuseți, mi-e martor Dumnezeu că doresc să trăiesc numai de dragul tău, numai pentru dragostea noastră. Nu mi-e simplu, e drept, în sensul că, la vârsta mea, absența femeii e chinuitoare uneori și, pentru a nu-ți umple mintea cu obsesii de netemperat, trebuie să găsești o cale de… înseninare. Poți crede, însă, că trăiesc așteptându-te, că sufăr numai pentru că lipsești tu. Nu doresc în mod real nicio altă femeie acum, în ultimele luni, și probabil că toate celelalte posibile nu-s decât artificii care se mai aprind din când în când, fără a lumina. Cel mai des îmi doresc să ai încredere în mine. E foarte important. Sigur, e firesc să fii și geloasă, când iubești mult un om, dar nu-ți întreține acest sentiment, pentru că nu ai de ce! Este de domeniu evidenței că nu te pot „înșela“ cu nimeni, pentru că nici nu se pune o asemenea problemă. Ar fi stupid să-ți jur castitate etc. Mizez pe intelectualitatea noastră și doresc mult să nu coborâm în loc comun nimic din ceea ce știm că ne leagă profund acum, pe deasupra oricăror conjuncturi și nuanțe afective ce ne implică și-n alte direcții. Nu se vor pune niciodată astfel de probleme când vom fi împreună mereu. Închid ochii și te văd în fiecare zi dulce și năstrușnică. Am să te „părăsesc“ uneori pentru a-mi scrie cărțile, am să plec și singur. Oricât de mult ne-am potoli cu trecerea anilor, prezența ta așa de dulce mă va inhiba, totuși, la scris. Sau nu știu. Acum, însă, când sunt cu tine, îmi dau seama că sunt incapabil să te uit vreo clipă. Îmi ești atât de dragă și te iubesc așa mult încât mereu mă gândesc că trece prea repede timpul și că iar va trebui să pleci din mai știu eu ce motiv. Mi-e ciudă pe tot ceea ce nu ne lasă acum în pace luni în șir. Visez vara ca pe o salvare. Vreau să nu ne pese de nimic, vreau să fii a îmbrățișării mele zi și zi, continuu, până la delir. Vreau să mă faci praf și pulbere în fiecare zi și în fiecare noapte. Sau, dacă nu voi rezista, măcar să te simt mereu lângă mine, caldă și plăcută, tandră, leneșă, întotdeauna blondă.
Mă gândesc și acum ce-i cu mine, cu noi: am venit la Iași, am stat împreună, am fost așa de mulțumit că-s cu tine! Și am plecat. Noi nu vom înțelege niciodată, deloc, aceste plecări. Dragostea noastră se dovedește de tot nebună, din moment ce există un punct de la care ea respinge orare, sociabilitate, „îndatoriri“ etc. Mi-e foame de tine. Mereu. Sper să nu degenerăm în antropofagie. Tot trupul meu vrea să te iubească, tot gândul meu bun și frumos vrea să se contemple în frumusețea ta cel mai des nefirească. Mi-au mai fost foarte dragi și alte fete, totul pe un fond hormonal expansiv probabil, dar, detașat gândind, nici una nu mi-a fost chiar atât de dulce. Nu meriți decât să mori, dacă n-ai să mă ucizi ani în șir cu dragostea ta, cu farmecul tău drăcesc. Am început să-ți scriu în acest mijloc de zi și, iată, a fost suficient să mă gândesc un sfert de oră numai la tine pentru a nu mai avea deloc liniște. Imaginea ta mă înnebunește, Irina, și deși mă zăpăcește până la a-mi face rău (de atâta bine), nu pot să nu te elogiez fără măsură. Beție? Probabil că și aceasta. Ce măsură mai pot avea inclusiv în frazele pe care le înșir, din moment ce dorul de tine atinge limite neomenești, înnebunitoare?! Bun, deci eu sunt în starea aceasta tragică pur și simplu. Cum să mă salvez?! Zi și tu! Scriindu-ți zeci de pagini?! Aș risca să mă dereglez, amplificând nevoia de tine. Acum, de exemplu, sunt sigur că voi pleca peste două ore să ascult undeva caseta cu tine. Și dacă nu mă liniștesc, ce mă fac?! Unii se masturbează și cred că așa pot înțelepți nebunia. Nu găsesc că aceasta este o soluție. Fiindcă eu nu te doresc neapărat sexual, deși cu siguranță că și așa, ci mult mai mult și mult mai profund.
Singurătatea noastră e mai rea decât vrem să recunoaștem. Eu nu văd o fată câte o săptămână, stau singur, adorm singur, mă trezesc singur, blestem singur. Și când e duminică și vine vreuna, nu o aștept ca s-o mângâi, ci ca să nu fiu la fel de singur ca-n timpul săptămânii. Paia exprimă, probabil, și acea necesară intelectualitate care nu mă poate plictisi cu un om, dar am impresia că tot vorbindu-ți de ea o găsești periculoasă. Este, Irina! Dar nu prin raportare la tine. Sau poate că aș ajunge să o iubesc altfel prin acel ciudat complex pe care l-ar stârni gândul tău că eu aș putea… Cu o asemenea fată te poți juca, probabil, poți trăncăni ore în șir despre tot felul de lucruri plăcute, poți să te muzicești, dar te abții de la unele lucruri. Paia n-ar putea rămâne niciodată cu mine. Pentru că n-aș accepta-o eu. Ca ea, sunt destule care mă iubesc. Ea este o privilegiată pentru că o primesc la mine, pentru că o iubesc mult, mai mult patern. Nu știu, dar prezența ei în viața mea ține de firesc. Prezența ta este un miracol. Ceea ce trăiesc cu tine este irepetabil cu alta. Ceea ce „trăiesc“ cu Paia nu e la fel.
Nu trebuie să spun că ea ține de „serie“, pentru că nu ține. Este în mod evident și ea o dulce minune. Singurătatea mea nu putea să nu fie flatată de bunul-ei-simț, de inocența ei, de delicatețea și complicitatea cu care m-a receptat în ultimii ani, de simpatia și iubirea pe care le are pentru mine. Voi fi amețit-o și eu tot flatând-o, făcându-i daruri livrești, ajutând-o școlărește, apărând-o, vorbindu-i mult și frumos. Consider-o prietenul nostru cel dulce! Dacă nici ea n-ar veni duminica, probabil că mi-aș ieși cu totul din fire. Și, de fapt, nu vine întotdeauna. N-a venit de duminica din 10 ianuarie și nu va veni decât, cred, pe 24. Așa că, vezi, nici pe salvarea dinspre ea nu pot conta. Consider că nu discutăm infantilisme, totuși, implicând-o în discuțiile noastre și pe ea. Vreau să fiu sincer cu tine, mereu. De fapt, e o prostie să spun că „vreau“, întrucât nu aș putea fi altfel cu tine. Tu ești femeia pe care am ales-o, fără care nu mai am timp și liniște. Lasă-le pe toate celelalte să bea ceaiul cu mine, pentru că nu bem din aceeași cană! Numai cu tine împart totul.
Când ești departe de bărbatul pe care-l iubești, când nu-l poți vedea tot timpul, se-ntâmplă să te gândești că el poate face mai știu eu ce acolo departe. De aceea, zic, trebuie să ai încredere-n mine și în dragostea minunată în care vom rămâne întotdeauna.
Doina? În acreala cu care a iritat-o cândva prezența ta în viața mea, poate spune orice. Nu-i exclus să-i fi spus și că „poate o să-i treacă“, după vreo întrebare, „diplomatică“ de-a ei, însă nu crezi că nu li se poate răspunde altfel celor ca ea, care se amestecă din amărăciune (poate) în intimitățile altora?! Cel mai plăcut ar fi să nu mai vorbim despre ce spun ele. Îți închipui, sper: câte nu pot spune ele!
Nu ți-am putut scrie în ultimele zile pentru că ori am bătut la mașină ore în șir și pe urmă am fost obosit (cum s-a întâmplat vineri și ieri – luni), ori a venit John[1] pe acasă și mi-a dispersat gândurile (sâmbătă), ori am avut vizite (duminică; Maria cu sora ei și chiar și Tudorița, după patru luni!), ca să nu mai spun că s-a-ntâmplat ceva incredibil puțin mai înainte, ceva ce nu-ți pot spune decât personal, nu prin scrisori.
Să nu uit un lucru: nu țin cerceii tăi în sertar. Uneori stau cu scoicile și mă ajută să aud marea din vara noastră, alteori îi iau în palme și stau cu ei sub plapumă, alteori îi privesc sau îi las pe masa mea de scris. Dacă toate fetele ar umbla prin mințile iubiților lor așa cum umbli tu, pământul și-ar pierde capul cu totul!
Din nefericire, va trebui să mai rămânem așa, din „motive obiective“ – școala ta, imposibilitatea de a pleca undeva acum, de aici –, dar sper ca tot ceea ce ne împiedică să stăm acum împreună să fie constructiv totuși. Adică: eu să scriu o carte excepțională (zău, mă gândesc tot timpul la aceasta, sunt în stare s-o scriu, trebuie s-o scriu, probabil că numai tu îmi mai ocupi gândurile precum cartea aceasta!), tu să poți deveni mai independentă, timpul să rezolve problema plecării mele de aici. Să nu mă obligi niciodată, totuși, să mă gândesc la mobile etc. Sunt lucruri atât de banale! Ți-am spus cât de stupide găsesc preocupările lui Radu în acest sens. Avem destul gust pentru a ne aranja un cuib foarte plăcut. Nu pot scrie dacă nu am „firescul“ în casă. N-am înțeles niciodată boemia săracă și jеgoasă ca pe un catalizator poetic, ci ca pe un inhibant. Deci, „neglijența“ mea în a mă preocupa de mobile este altceva decât indiferență pentru confort. Poate că eu am o mai acută conștiință a fragilităților vieții, a perisabilității și lipsei de importanță a obiectelor, poate că sunt un camusian neînduplecat (în sensul că viața trebuie trăită, nu irosită cu prostii și infantilisme gospodărești!), poate că, de fapt, totul se explică prin faptul că sunt poet, că nu pot fi atent la locuri comune, că trăiesc în spirit și că nu se pune problema să trăiesc altfel. Vezi, n-aș suporta, de exemplu, să-mi pierd vremea jucând poker sau rumi. Babalâcismul este insuportabil. Oamenii lipsiți de orizont, cei care n-au ce-și mai spune, da, aceia își pierd viața jucând cărți sau rumi. Șahul este cu totul altceva. El implică atâtea lucruri ce țin de inteligență și deloc de hazard, încât nu întâmplător face atâta ordine în mințile mele, mă reconfortează atât de mult.
O să fie bine oriunde, dacă vom fi împreună. Nu se poate să nu simți că te vei înțelege în orice probleme cu Aurel. Doar că va trebui să nu mă obligi niciodată să-mi schimbe anumite opinii, să „cedez“ de „dragul tău“, dacă știi că nu vreau să fac anumite lucruri. Ideea ta de a nu face copii, din scrisoarea de azi, o salut oricum, chiar dacă e înaintată în glumă. Nu vreau să sacrifici niciunul din gândurile tale frumoase pentru mine, de dragul meu, dar aș vrea să înțelegi complicațiile inutile la care ne pot expune unele… crize. Nu mă pot împotrivi simțămintelor tale materne, ele sunt firești la femei, însă nu cred că-mi doresc în vreun fel copii acum, în acești ani. Îmi dau seama că orice este grozav cu tine, inclusiv un copil, dar în niciun caz un copil acum. Dacă se va-ntâmpla să fie, totuși, cum mai zis, nu mă voi scandaliza, nu mă voi întrista. Mă voi bucura. Vreau mult să am grijă de tine, deși poezia este egoistă și are tentația de a sacrifica orice, inclusiv „fericirea mea personală“. Traducând din „Papa Hemingway“ a lui A. E. Hotchner, am găsit la un moment dat și aceste cuvinte: „Nu cunosc decât două reguli absolute în literatură. Prima este că, dacă faci dragoste în timp ce te încrâncenezi cu un roman, riști foarte mult să lași cele mai bune pagini în pat. A doua, este că onestitatea unui scriitor este asemănătoare cu virginitatea unei femei: odată pierdută, nu mai poate fi regăsită niciodată“. Și Picasso spunea: „Rien ne peut être fait sans la solitude.“ Dacă n-aș fi scris, e sigur, nu ți-aș fi atras atenția, ar fi fost imposibil să ne-ntâlnim. Într-un fel, povestea noastră datorează totul poeziei. Știu că nu poți uita nicio clipă acest lucru.
M-am gândit în unele zile că, de exemplu, un copil îți dorești și pentru că te-au emoționat sau ți-au plăcut copii altora. Vei fi găsit în inocența Luizei lui Lucian exterioritatea frumoasă a prezenței unui copil pe acolo. Lucian scrie mai prost și destul de nepersonal de când nu mai este el însuși. Sigur, eu sunt altfel și nimic nu m-ar putea aduce într-o asemenea situație, dar platitudinile unor relații conjugale se repetă uneori la cupluri aparent trăznite. Nu-s prea coerent în aceste rânduri, dar știi tu la ce mă refer. Prefer să-mi bați textele la mașină decât să-mi legeni… copiii.
Mi-e „teamă“ de tot ceea ce n-am vrut niciodată, fiindcă eu n-am nici un rost pe lume fără poezie. Nu m-am născut cu adevărat decât pentru a scrie, pentru a mă risipi prin poeme. Este emoționant și dificil de „explicat“ ce simt în ceea ce mă privește, în acest sens. Voi spune, ca și-n alte rânduri, că mizez pe intelectualitatea ta, pe superioritatea ta spirituală, fiindcă nimic din ceea ce ar încerca să mă devalorizeze ca scriitor, dinspre tine, nu poate rezista. Doresc atât de mult să nu mai pleci din viața mea! Dar, în același timp, doresc atât de mult să nu uiți de ce sunt eu viu pe lumea asta, de primordialitatea POEMULUI. Dacă ești în mod real o fată de spirit, știu că n-ai să mă împiedici cu nimic să rămân ceea ce sunt. De fapt, ai spus singură, mereu, că ai pleca numai dacă m-aș schimba, dacă m-aș îmblânzi, dacă m-aș alinia. Luându-mă așa cum sunt, iubindu-mă așa cum sunt (pentru că, probabil, tot ceea ce este „nealiniat“ în mine ține o dată-n plus de structura mea poetică, de ceea ce ar putea fi / deveni personalitatea mea), ai să fii întotdeauna răsplătită de dragostea definitivă pe care ți-o port, de cărțile pe care ți le voi dărui, pe care ți le voi dedica. Rămânând cu mine, n-ai să poți muri niciodată. Și poate că, într-adevăr, bucuriile mele îți sunt și ție comune. Te iubesc foarte mult! De câteva luni simt cu tot sufletul că te iubesc foarte mult!
Da, versurile lui Graves sunt foarte frumoase. De azi, am început lecțile din „Engleza fără profesor“. O oră pe zi, cred. Dar trebuie să ascult, trebuie să tot ascult. Și încă nu știu bine cum va reacționa memoria mea – destul de proastă, cred eu. Când voi intra în tic-urile limbii, știu bine că voi fi un bun vorbitor. Important, însă, e să pot înțelege textele. Ai să mă-nveți tu să vorbesc. Eu n-am spontaneitate nici în franceză. Pentru că n-am vorbit decât rareori.
Și tu ai nevoie de memorie acum. GN₁ sau GN₂? Eu deja am început să le uit. Și doamna aceea îmi pusese 10. Se înșelase, desigur.
Ți-am mai scris, totuși, o scrisoare de când am revenit de la Iași. Vei fi primit-o, sper!
Alte vești: Stevan nu mi-a trimis răspuns, încă. Se va duce dincolo în curând. În schimb, mi-a trimis (de la polonezi) o pereche de ciorapi-chilot (așa ce zice?!) din aceia. Probabil că se întind, că parcă-s pentru păpuși. Negri cu niște flori (albe!). Ți-i vei pune în prezența boierului. Să văd și eu dacă poporul polonez e-n stare de ceva.
Gumă de mestecat, reviste, cafea, țigări. Nu ne prea folosesc. Și piper. Și alte mărunțișuri. Pentru cafea și ciorapi mi-a cerut cărți. O să-i cumpăr și o să-i trimit. După 2 februarie, că acum nu mai am bani.
Un citat din revista „Tribuna“ – nr. 2 / 14 ianuarie, din „O cronică «sumativa»“ a Ioanei Bot: „Acestor nume, de mult «ilustre» ale generației [n. m. – T. T. Coșovei, Mariana Marin –! și Danilov], li se alătură în 1987 vocea deosebit de personală – chiar dacă încadrabilă perfect în spiritul optzecist – a unui tânăr poet «din Nord», Aurel Dumitrașcu; «Biblioteca» sa «din Nord», în care, prin granițele fragile dintre viață și text ale poemului, cititorul e întâmpinat de o irumpere a «fericirii» [n. m. – !?] ca topos într-o poezie (tânără) atât de des bănuită de dezabuzarea unor forme mimate, volumul său, așadar, ar putea constitui una din puținele surprize frumoase ale acestui an“.
În „Tomis“ – 2 (pe februarie, deci) va mai fi o recenzie. Semnată de Vladimir Bălănică. Azi am primit o scrisoare de la el în acest sens. Va trebui să te mai uiți și tu pe la difuzarea presei după aceste reviste pe care eu nu am cum să le găsesc pe aici.
Am văzut „Dialogul“, la o studentă venita de la Iași, dar procură-mi-l și tu! Nimigean șarjează, exagerează (eu nu citesc și nu spun nimănui versuri…!), dar n-am ce-i reproșa. E liber să scrie orice. Începutul recenziei chiar n-a amuzat. Sunt chiar așa de guraliv, cum spune el?! Uneori, da!
Mai am un chin: să bat la mașina interviul cu Jankelevitch și să i-l trimit (+ poezii) lui Valeriu Gherghel!
Am să-ți mai scriu. Cu dragoste și cu dragoste. Spor la-nvățat! Sunt cu tine. Și știu c-ai să fii bună și-n această sesiune.
Te sărut mult, până nu mai știi ce-i cu tine!
Al tău, fără altă cale,
Aurel
[1] Ionel Dumitrașcu – fratele poetului.
